– din Irlanda –

Biblioteca Naţională a Irlandei are deschisă o expoziţie cu manuscrisele lui William Butler Yeats, pentru că se respectă şi are în patrimoniu “cea mai mare colecţie de manuscrise Yeats şi alte obiecte aparţinînd poetului”, mi se pare normal, fiind dublinez ca şi noi. Yeats a luat premiul Nobel pentru literatură în 1923, motivaţia telegrafică a onoarei fiind că scrie “o poezie insipirată, de o înaltă expresivitate artistică a unei întregi naţiuni”. Pe lîngă valoarea poeziei sale, Yeats a avut influenţă în mişcarea de eliberare a Irlandei de sub dominaţia Imperiului Englez, scriind, după Revolta de la 1916, un poem cu cifru al cărui vers “O frumuseţe tulburătoare s-a născut” a rămas în istorie (literară sau politică, după preferinţe). Tot el a înfiinţat prima societate de teatru irlandez, Abbey, astăzi Teatrul Naţional, despre care voi scrie altă dată.

De fapt nici nu vreau să povestesc despre Yeats – viaţa şi opera în obiecte în vitrine aclimatizate, dar despre altceva!
Nu ştiu cîtă lume este amatoare de expozitii virtuale, eu am fugit de “vizite 3D” pe toate site-urile de muzee pe care le-am brauzărit, mă ameţesc pur şi simplu, am impresia că sînt în Halo şi mă trezesc împuşcată pe la spate de după vreun tablou, în plus, nu sînt neapărat adepta mişcării “cultura vine de la Google”; pînă astăzi, cînd am vrut să vad şi io domle cu ce se mănîncă fenomenul de tur virtual. Şi era să nu mai plec de acolo.

Este periculos de frumos, te înghite, te fascinează, este mai ceva decît în realitate! Arată dubios de bine, are meniuri, camere cu unghiuri, lupe, amprente, culori, butoane, tot ce-ţi trebuie, poti să stai acasă pe fotoliu în faţa unui monitor imens şi să te pierzi în muzeu fără să mişti un deget, dar să mişti mausul!
Cînd am terminat, “mi-am şoptit atunci în barbă” nuuseepoaatee…, am băut un pahar cu apă rece şi m-am repezit la Bibliotecă să văd cu ochii mei. Am fugit pe scări, am întrebat recepţionista unde este Yeats să-l văd! Bun! Şi am intrat…

Pentru oamenii care merg la Paris să vadă Louvrul într-o zi (ca mine) plecînd de la Casa de bilete cu viteza luminii către Mona Lisa, sau care îşi propun să se pozeze lîngă Elvis în Madam Tussauds, ideea cu virtualul nu este tocmai rea. Pentru cineva care iubeşte sarmalele de Crăciun dar le prepară cu soia fiindcă este vegetarian, iarăşi nu este o idee rea.

Pentru cineva care vrea să simtă o expoziţie sau un singur tablou, sau o umbră sau un fior ocult – ca să fiu în spiritul lui Yeats, altă alternativă nu are (încă!) decît să meargă, să pipăie şi să strige este. Am spus să pipaie: ce mi-a plăcut ca bonus la prezentare a fost că pe două pupitre se găseau la îndemîna muritorilor, cópii – făcute să arate vechi, nu xeroxuri alb-negru de doilei – ale unui album de familie şi ale unor manuscrise, pe care le puteai atinge, învîrti, analiza cît aveai chef, te jucai cu ele şi nu se supăra nimeni.

Uitîndu-mă la manuscrisul contrafăcut pe care l-am frunzărit, observ că scrisul de mînă la irlandezi s-a schimbat foarte mult în ultima sută de ani.

Comentarii

comentarii