(corespondenţă din Basel pentru The Chronicle)

În Basel, în fiecare an la începutul lui iunie, toată floarea cea vestită a galeriilor de artă modernă şi contemporană se îngrămădeşte să prezinte ce are mai bun. Se fac vânzări ameţitoare, contacte şi se bea foarte mult. E un fel de Cannes al galeriştilor, aceşti “viermi de pe salata artei” după spusele unui artist român.  Ce se întâmplă, de fapt, aici?

Fiecare galerie are un stand, îşi panotează artiştii şi, timp de 6-7 zile, încearcă să-i vândă şi să convingă alte galerii să-i expună. E probabil cea mai eficientă modalitate de a ridica interesul internaţional pentru un artist. Pe lângă Art Basel – târgul principal, există şi două alte târguri pentru galerii emergente: Volta şi Liste. Aici avem şi trei galerii româneşti: H’art la Volta, Plan B şi Andreiana Mihail la Liste.

Pe scurt, putem să fim liniştiţi, în limbaj fotbalistic “am făcut o figură frumoasă”. Criza a lovit bine şi în piaţa de artă internaţională însă există şi efecte secundare foarte benefice: calitatea lucrărilor a crescut simţitor în anul ăsta. Galeriile nu mai aduc la târguri lucruri de mâna a doua pe care ştiau că le pot vinde oricum înainte de criză. Pe lânga târguri, în Basel poţi să vizitezi o groază de alte muzee şi spaţii de expunere.

O revelaţie a fost expoziţia de la Schaulager – From Hollbein to Tillmans care împrumuta multe lucrări de la Kunstmuseum Basel şi face un remix extraordinar.  Firul roşu curatorial este simplu: bucurie vitală vs. moarte şi iluzie. Clădirea în care se află Schaulager este o piuliţă uriaşă creată de nişte arhitecţi elveţieni minunaţi – Herzog şi de Meuron.

Expoziţia lui Van Gogh de la Kunstmuseum e interesantă, loveşte în plex de două-trei ori, însă lipseşte artileria grea, cele mai puternice lucrări din muzeele americane lipsesc.  Buun… mai sunt lucruri frumoase de spus despre Basel şi Elveţia şi toate ţin de cultură şi civilizaţie: transportul în comun e minunat, oamenii sunt calmi, foarte amabili, soldaţii tineri incorporati se duc seara acasă cu arma din dotare dupa ce beau o bere, lumea vizitează muzee cu lejeritatea cu care românii se duc la mall.

Totul e lux, calm, gentileţe însa doar putină voluptate. Foarte alienant pentru mine, mitică de Bucureşti, obişnuit cu ritmul infernal, cu noxe diversificate, claxoane şi isterii urban-balcanice. Bucureştiul e eclectic şi divers, te invita să-l urăşti cu tot sufletul, însa niciodată nu te anesteziază, te ţine viu. Mi-e dor de el deşi stiu că după două zile de reacomodare şi iubire sinceră o să încep să-mi  blestem zilele.

Şi acum o să vedeţi cum fac un salt logic spectaculos de la locuire la artă contemporană. În ultimii 10 ani asistăm la o renaştere a artei româneşti contemporane. Discutam ieri seară cu un galerist praghez care-mi spunea că nu există explicaţii instituţionale sau sociale pentru faptul că se face artă foarte bună în România, Polonia, Cehia şi Slovenia şi mai puţin bună în Ungaria, spre exemplu.

Şcoala este cam la fel, economia merge tot cam la fel,  instituţiile de promovare sunt precare în toate statele fost comuniste. Ce e clar este că istoria recentă comună şi hibridarea ei de către capitalism a produs un mediu est- european în care arta este vie, are subiecte şi are avânt. În Vest, competiţia dintre galerii este foarte mare, însa ea nu aduce neaparat cu sine şi calitate superioară, ci mai degrabă un nivel mult mai ridicat de comercialism.

Într-o metropolă în care civilizaţia a învins şi ai mai mult de 200 de galerii, gestul cultural care contează nu prea mai e posibil, totul se rezumă la câţi bani faci. Am văzut la Basel cât de alienantă poate fi scena de artă contemporană. Nu se discută despre artă prea mult, se fac mai mult strategii de plasare a lucrărilor, sentimentul general este că te afli la tarabă într-un mall în care halcile de carne sunt pe pereţi albi ai standului devenit galerie.

Seara, toţi artiştii, galeriştii şi curatorii se îngrămădesc într-o gradină de vară de lânga Kunsthalle Basel în speranţa că între o bere şi un dans vei face contacte importante. E un tip de socializare penibil pe care mulţi îl cred esenţial. Pot spune că e eficient însă nu cred deloc ca e esenţial. Ca ultim argument, cred că o societate puternică din punct de vedere al imaginaţiei artistice are nevoie de mult urât.

E paradoxal, însă cred că orice canon estetic are mare nevoie de zona imprevizibilă a urâtului din care să selecteze noi formule estetice. Excesul de civilizaţie poate duce la o paralizie a imaginaţiei artistice. Totul devine “bine aranjat”, cochet, frumuseţea eşuează în manierism.  E adevărat că situaţia românească este la antipozi. Şi totuşi, în contextul acid carpato-danubiano-pontic se dezvoltă o faună artistică rezistentă la cataclisme. Artiştii români care nu capotează sunt pregătiţi pentru orice.  Pot rezista chiar şi civilizaţiei peste măsură … cu râsul în gură.
P.S. O ultimă experienţă incredibilă ce merită împărtăşită: lângă Kunsthalle,  există o veche catedrală gotică. Trecând împreună cu prieteni pe lângă ea într-o noapte, am auzit muzică disco ce părea că vine dinăuntrul bisericii. Am crezut iniţial că este o iluzie auditivă însă, surpriză: pe scările ei câţiva autohtoni beau şi fumau. Ne-am luat inima în dinţi şi am intrat să vedem cu ochii noştrii. Jur pe inima mea ca înăuntru era o petrecere în care oamenii dansau disco în altar!

Comentarii

comentarii