A fost odată ca niciodată, și încă mai e, că de n-ar fi nu s-ar povesti, un sat pierdut în America de Nord, care poartă numele unui sfînt, în franceză, dar și al unui sat englezesc, asemeni multor alte sate din regiune – Saint-Élie-de-Caxton. Satul a zăcut sub vremi cîteva secole fără ca cineva să-l fi băgat în seamă, pînă cînd, din pură întimplare, într-o casă, s-a născut un flăcău.

Fred Pellerin este de profesie povestitor. Nu i-am văzut cartea de vizită, dar sînt convins că asta scrie pe ea: povestitor. Poate sînteți tentați să credeți că Fred are barbă albă, umblă călare, cîntă la fluier și e analfabet. Ei bine, povestitorul are 33 de ani, are cercel în urechea stîngă și studii universitare. Cariera de povestitor și-a început-o la 24 de ani, în 2001, și de atunci a publicat cîteva cărți, a susținut sute de spectacole, a primit cîteva premii, iar una dintre povești s-a transformat în film.

Într-un spațiu cultural tînăr, uneori încă în căutarea identității, cum e cel francofon din nord-estul Americii de Nord, Fred Pellerin se joacă cu mituri fondatoare, preluînd o tradiție orală recentă, mai ales, cum o mărturisește, de la propria bunică. O tradiție ajunsă la Saint-Élie-de-Caxton pe filiera colonilor francezi, dar puternic îmbogățită de stilul de viață impus de noul continent, cu ierni lungi, pline de spiriduși și vrăjitoare. La care se adaugă ca ingredient esențial parfumul accentului francez specific locului, o limbă plină de arhaisme și mirosind a tîrgoveți de blănuri din secole trecute. Acrobațiile verbale ale poveștilor lui Fred Pellerin descriu o existență imaginară suprarealistă care face apel la memoria colectivă nu numai într-un anume spațiu, delimitat de identitate lingvistică sau, cum spune Fred, de pietrele funerare ale personajelor lui, din cimitirul de la Saint-Élie, ci globalizant, pentru că personajele poartă în ele aceleași valori și locuri comune atît în Franța, în România sau în America de Nord.

Acuzat de unii de comercializarea unor legende și de lipsa actului creator, adulat de un public din ce în ce mai larg în tot spațiul francofon, Fred Pellerin pretinde că poezia din basmele lui nu e decît o retranscriere a pulsului impus de viață într-un spațiu în care viața însăși e filtrată prin calitățile magicului, schimbînd perspective, și în care un măr nu e doar un măr, ci o floare care a cunoscut iubirea.

Comentarii

comentarii