Mi-a rămas întipărită în memorie o conversaţie pe care am avut-o acum trei, poate patru ani, în care un bun prieten şi apreciat profesor încerca să (îmi) explice aparenta indiferenţă (unii ar zice ne-simţire) a românului, în special a exemplarului urban. Discuţia pendula între tarele culturale istorice moştenite, apoi augmentate de instinctul de supravieţuire pe vremea comuniştilor şi fragilitatea contextului actual. Argumentele cele mai puternice gravitau în jurul imposibilităţii eterne de a ne pune în context: mie trebuie să-mi fie bine. Eu trebuie să traversez. Eu trebuie să parchez. Eu trebuie să încasez salariul. Acum.

Douăzeci de ani de moarte clinică. Este România ţinută pe sedative şi, uneori, placebo. Este România care nu cunoaşte planuri pe termen lung, este România în care infinitul toceşte un cap de autostradă până se ajunge la celălalt, este România care cunoaşte o “reformă” fiscală la fiecare patru ani când noua guvernare crede că e mai deşteaptă decât precedenta. Continui să cred că România nu ţine pasul, că e mult, foarte mult în urma a ceea ce se întâmplă în ţările dezvoltate.

Hai să încercăm să ne vedem un pic în context: cu Asia nu avem, teoretic, nicio treabă din punctul de vedere al vreunei intervenţii/soluţii diplomatice active. Ambasadorii şi consulii sunt OK: leafa merge, sake-ul e cald, încă. China, portivit Forbes, are utilizatori de internet mai mulţi decât populaţia Americii, dar nici gând să democratizeze accesul la informaţie, să garanteze libera exprimare. Arestările sunt în continuare discreţionare, Partidul e puternic. Monolitic.

China continuă să exporte mărfuri extrem de ieftine (şi de proaste), absoarbe cantităţi enorme de capital, joacă pe degete o lume întreagă la Copenhaga, face cam ce vrea muşchii ei. Mai nou, se răţoieşte la Statele Unite din cauza unui „necesar” de cateva (şase) miliarde de dolari pentru care Washingtonul ar trebui să livreze armament Taiwanului (potrivit unui acord din ’79). Nu ne interesează, dom’le: câtă vreme ne vin şosete Nikke şi pantofi Adibas la Obor, totul e în regulă. Să fie ei sănătoşi. Dar lucrurile nu sunt aşa de simple, pentru că nu ne-ar plăcea deloc să strănute China, tocmai  când Obama şi-a pus fularul de mătase primit cadou de la reformatorii sistemului medical. Poate şi financiar.

Nici pe celălalt ţărm al Pacificului lucrurile nu sunt roze: Brazilia nu a reuşit nici până azi să adopte un model economic liberal (deşi au şosele şi zgârie nori construiţi de americani, îşi pierd minţile în samba şi sunt socialmente liberali – egal pluralism politic şi religios), Chavez mimează mugurii unei democraţii în Venezuela plictisit, probabil, de spectacolele de mimă la adresa liderilor americani din Nord, în Columbia conduc cartelurile şi, într-o foarte mică măsură, preşedintele Uribe.

Obama pur şi simplu a pierdut prin buzunare pachetul de stimulente acordat chiat la învestire – pachet menit să menţină şomajul la 8%, dar l-a pierdut de sub control până la 10% – iar acum se luptă cu deficitul, prognozat – spune The Economist – la 10% din PIB. Sunt însă şi alţi indicatori care te îngrijorează, după ideea potrivit căreia nu-ţi trebuie mereu busolă ca să ştii unde e nordul. Un indicator de „sănătate” pentru economia Americii este gradul de mobilitate al workerului. Oamenii nu mai „migrează”: nu se mai mută pentru joburi mai bune, pentru că joburi nu mai există. Şi asta e rău. Ne pasă? De ce ne-ar păsa? Who the f..k cares, dacă până şi controversatul scut anti-rachetă nu bate până la Vaslui? O să ieşim cu pistoalele Carpaţi şi o să-i facem praf, oricare ar fi ei.

O să-i facem, cu o singură condiţie: să nu (ne) fie militarii plecaţi pe alte fronturi, pe solde mai bune, undeva la mama dracu’ unde nici măcar Blair nu a fost în stare să demonstreze că au existat planuri (măcar) pentru arme de distrugere în masă. Avem un Orient Mijlociu mai fragil ca oricând: Iranul pare să aibă capabilităţi nucleare şi suficientă dorinţă la nivel înalt să le folosească. Discursul vituperant rostit de Ahamdinejad la adresa Israelului, coroborat cu anumite calcule ale spionajului israelian privind data la care Teheranul ar putea avea un focos nuclear funcţional, face din 2010 un an  periculos. Daca Israelul intervine preemptiv – şi s-ar putea s-o facă, deşi nu mai e la fel de agil militar ca altădată – începem să cântăm, ca-n bancul ăla stupid, Toată lumea, Toată lumea, Sare-acum cu mine… Nu ne mai salvează nici „revoluţia Facebook”, nici simpaticii prezentatori de la Al Jazeera în engleză.

Dar, dragii mei, astea nu sunt lucruri care să conteze. Pentru simplul motiv că pe noi nu ne interesează ce fac alţii. Avem problemele noastre: caştigul la Loto, Bahmuţeanca, cazurile de la Acces Direct şi Trădaţi în dragoste, colecţiile de cărţi frumoase, ştirea şi fata de la 5. Tembelismul naţional. Dictatura ignoranţei care ne aduce un pas mai aproape de marasm.

Dar, până la urmă, nu aşa merg lucrurile?

(foto ianuarie 2010, Rareș Petrișor)

Comentarii

comentarii