Teoria dronei. Moartea ca o coordonată

4094842d5aa850b9cabf52843fa0a5af

Teoria dronei a lui G. Chamayou pornește o investigație filozofică despre această nouă minune a tehnologiei militare. Pentru a sublinia gravitatea întrebărilor etice, psihologice, juridice declanșate de introducerea dronei în câmpul de luptă (unde este câmpul de luptă?), voi împrăștia cu câteva subtitluri ale cărții: „Kill Box”, „Psihopatologii ale dronei”, „Principiile filozofiei dreptului de a ucide”, „Licence to Kill”, „Militarizarea democratică”. În războiul „dronizat”, asimetric, încă se moare, dar numai de o singură parte, cea a inamicului. Inamicul e eliminat de la o distanță de mii de kilometri și e privit cum moare pe ecrane.

Un ofițer U.S. Air Force enunță avantajul fundamental al sistemelor aeronautice fără pilot: acela de a proiecta putere fără a proiecta vulnerabilitate. Pentru multă vreme, în istoria imperiilor militare, „a proiecta putere” a fost sinonim cu „a trimite forțe armate”. Apariția dronelor militare (una dintre emblemele președinției Obama, instrumentul doctrinei sale antiteroriste) impune, după Elaine Scarry, o strategie în care capacitatea de a lovi nu se exercită decât într-o singură direcție. Această armă prelungește și radicalizează modalitățile existente de război la distanță, reușind să suprime latura bidirecțională a confruntării.

„Oh, suntem năpădiți de tristețe. Au murit șase roboți.”

Contrar definiției clasice a războiului, dată de Clausewitz, acest război nu mai este gândit, în structura sa, ca un duel. Noua paradigmă este cea a unui vânător care avansează și a unei prade care aleargă sau se ascunde.

„Într-un fel, e ca și cum l-ai avea pe Dumnezeu deasupra capului. Iar trăsnetul se abate sub forma unei rachete Hellfire.” (Colonel Theodore Osowski)

ce08aa5dbf60b13fa866cca52e3630daHorapollo, 1551

Nimic nu-i este opac dronei („ochiului lui Dumnezeu”). Pentru că este eternitatea, ea îmbrățișează tot timpul, atât trecutul, cât și viitorul. Ochiul mecanic nu are pupile. Drona este veghea geospațială constantă. Ea vede totul, tot timpul. Drona posedă „omni-vederea”, dublată de funcția de înregistrare și arhivare; într-un singur an (2009), dronele americane au generat echivalentul a 24 de ani de înregistrări video. Numele date acestor „instrumente” sunt revelatorii: „Argus” (personajul mitologic cu o sută de ochi, numit și „Panoptes”, cel care vede tot) sau „Gorgon Stare” / „Privirea Gorgonei” (cea care pietrifică – memorează).

Sloganul dronei Reaper: That Others May Die.

„Ne supraveghează în permanență, se află mereu deasupra noastră și nu știm niciodată când vor ataca. Tuturor le este frică tot timpul. (…) Ne este frică tot timpul. Avem tot timpul frica asta în cap. Tot timpul am dronele în cap. Asta mă împiedică să dorm. Ca niște țânțari. Chiar și atunci când nu le vedeți, puteți să le auziți, știți că sunt acolo.” (Mărturia unui supraviețuitor al bombardamentelor „dronizate” din regiunea Waziristan, Pakistan)

Folosirea dronelor se generalizează rapid; aviația devine de facto, după anii 2000, una dintre armele esențiale în operațiunile contra-insurecționale americane. Putem numi dronele militare armele unui terorism de stat? În 2009, David Kilcullen și Andrew Exum au descris în The New York Times strategia dronelor ca „o continuare a politicilor coloniale”, fiind similară bombardamentelor aeriene franceze din campaniile algeriene (1950) și metodelor de „control prin mijloace aeriene” ale britanicilor (1920) deasupra a ceea ce astăzi constituie zonele tribale pakistaneze.

În timp ce un kamikaze implică fuziunea completă dintre corpul combatantului și arma sa, drona (se) asigură (de) separația lor radicală. Kamizake: Corpul meu este o armă. Drona: Arma mea este fără corp. Kamikaze sunt oamenii unei morți sigure. Piloții de drone sunt oamenii unei morți imposibile. Teza lui Vladimir K. Zworykin: strămoșul dronei este un anti-kamikaze. Drona și kamikaze sunt două opțiuni practice și opuse pentru rezolvarea aceleiași probleme, aceea de a ghida o bombă până la țintă.

„Progresele tehnice, dezvoltând speranța de a ucide cu certitudine și în afara pericolului, riscă să facă uitată prima calitate necesară soldatului: greața față de moarte.” (Căpitanul Boucherie, 1914)

Etosul militar tradițional avea virtuțile sale cardinale: curaj, sacrificiu, eroism… – „valori” cu funcție ideologică foarte clară. A fi „pregătit să mori” apărea ca unul dintre factorii principali ai victoriei, nucleul a ceea ce Clausewitz numise „forța morală”. În continuitatea conceptelor filosofice clasice, războiul se dorea a fi experiența etică prin excelență: a se război însemna a învăța să mori. Nu e însă o noutate faptul că am intrat în epoca războiului fără virtute sau în era post-eroică. În 2012, Pentagonul a luat în calcul oportunitatea de a-i decora cu medalii militare pe operatorii de drone. Le meritau cu adevărat, ținând cont că astfel de metalii sunt menite a recompensa bravura de pe câmpul de luptă? Dar ce e bravura? Colonelul Eric Mathewson: „Bravura, pentru mine, nu înseamnă să-ți riști viața. Bravura presupune să faci ceea ce e drept.” Colonelul Luther Turner: „Cred că tărie că îți trebuie bravură să pilotezi o dronă, mai ales când ți se cere să iei viața cuiva. În unele cazuri, moartea se petrece în direct și în culori.”

Îți trebuie curaj ca să fii asasin.

O altă manieră de a spune că bravura constă în a duce la bun sfârșit treaba murdară.

Operatorii dronelor nu sunt „bravi” în sensul clasic, în care bravura = expunerea vieții fizice în luptă, însă ei își expun, indirect, viața psihică. Drona inovează o nouă virtute militară: eroismul pur psihic. În mintea operatorilor de drone se instalează o „mentalitate Play Station”, în care uciderea prin simpla atingere a unui buton sau ecran antrenează o virtualizare a conștiinței de a fi ucis. Psihologii afirmă că este extrem de obositor să rămâi vigilent zile după zile asupra aceluiași lucru (țintă). Funcția ochiului o substituie pe cea a armei.

Psihologul Dave Grossman a elaborat o teorie a repulsiei de a ucide: cu cât ținta umană este mai aproape, cu atât vom opune mai multă rezistență în a comite omorul. În situația unei distanțe maximale (cazul dronelor), atunci când ei nu își văd victimele, militarii, scrie Grossman, „pot să pretindă că nu au ucis ființe umane”. Mai e un aspect: operatorul vede fără să poată fi văzut. Așa cum sugerează Milgram, faptul că criminalul și victima sa nu sunt înscriși unor „câmpuri de percepție reciproce”, facilitează administrarea violenței.

„Nu există carne pe ecranele noastre, ci doar coordonate.”

Operatorii de drone sunt prinși în două regimuri morale foarte diferite. Această experiență prezintă o a doua caracteristică importantă a războiului „dronizat”: exercitarea violenței războiului dintr-o zonă de pace.

Criminal dimineața, părinte după-masa.

În practică, dronele militare au inventat războiul cu zero morți. Moral, admiterea războiului cu zero morți = admiterea că unele vieți sunt dispensabile și altele nu. Viețile inamicilor sunt complet dispensabile, iar ale noastre absolut sacre. Inamicul este privat de „libertatea de a se apăra” sau chiar de „libertatea de a ucide”. Războiul este una dintre rarele ocazii în care putem ucide fără a se considera că am comis o crimă. Dar decriminalizarea omorului din timpul războiului se întâmplă în termenii unei reciprocități. În războiul cu zero morți, unii ucid (și nu pot fi uciși), iar alții sunt uciși (fără a putea ucide). Drona funcționează sub ceea ce Chamayou numește „necroetica”: o etică a călăilor.

Pentru Paul Kahn, atâta timp cât pericolele fizice nu există, dreptul de a ucide este ca și volatilizat.

„Există un război în curs, iar dronele sunt modul cel mai rafinat, cel mai precis și cel mai uman de a-l duce.” (Jeff Hawkins). Caracterizarea dronei ca armă morală îi aparține lui Bradley Jay Strawser, profesor de filosofie la o școală militară americană. Pentru el, drona nu este doar o armă moralmente permisă, ci moralmente obligatorie. Hannah Arendt: „Politic, slăbiciunea argumentului a fost dintotdeauna că cei care optează pentru răul cel mai mic tind foarte repede să uite că au ales răul.”

John Brennan, directorul CIA, a fost supranumit de presa americană „țarul asasinatului”, pentru rolul-cheie pe care l-a jucat în aplicarea programelor de „dronizare”.

Dronele militare atacă populația țării inamice din poziție verticală, așa cum Sfântul Gheorghe străpunge dragonul.

Ele operează o triplă reducere a costurilor tradiționale aferente folosirii unei forțe armate: reducerea costurilor politice, asociate pierilor de vieți naționale; reducerea costurilor economice, asociate armamentului și reducerea costurilor etice și reputaționale, asociate efectelor violenței comise. De aceea, dronele militare mai sunt considerate și arme low-cost.

Welfare State începe să se articuleze într-un Warfare State.

În 2010, ministrul Educației din SUA indica faptul că „75% dintre tinerii americani, cu vârste cuprinse între 17-24 de ani, sunt incapabili să se înroleze în armată, fie pentru că nu și-au obținut diploma de studii secundare, fie pentru că au cazier judiciar sau sunt fizic inapți”. Tendința de astăzi este de a reduce drastic sau de a elimina dependența armatei sub toate formele de ființele umane.

Profeția lui Hegel: o lume acefală și fără spirit.

Roboții nu au nici sentimente, nici pasiuni care să le perturbe judecata. Roboții vor aplica legile literă cu literă, ca niște ucigași cu sânge rece. Roboții nu vor afișa nici frică, nici mânie. Nu ne vor ucide din răzbunare: pentru a realiza umanitatea totală, trebuie să ne descotorosim de oameni. Să-i lichidăm.

Un robot comite o crimă de război. Cine e responsabil? Generalul care l-a trimis în misiune? Statul care e proprietar? Industriașul care l-a produs? Informaticienii care l-au programat? Șeful militar se va disculpa: nu am fost în măsură să controlez robotul. Statul: a fost un defect de fabricație. Industriașul: a fost o hibă de programare. Așadar, rămânem cu un colectiv de responsabili iresponsabili. Să încarcerăm robotul, deci, acest ucigaș etic.

Pericolul nu va fi, cum ne-au sugerat scenariile science-fiction, că roboții nu ni se vor mai supune; din contră: pericolul va fi că ne vor da mereu ascultare (o subordonare complet decerebrată).

La ce visează dronele militare?
La un corp politic fără organe umane.

 

————————————-

Grégoire Chamayou, Théorie du drone, La Fabrique, 2013

Comentarii

comentarii

Scroll to top