La Ateliers Berthier (a doua sală a Teatrului Odeon din Paris), am văzut a patra oară ’’Boala familiei M’’, în regia lui Radu Afrim, spectacol montat la Teatrul Naţional Mihai Eminescu din Paris, ceea ce m-a făcut să mă concentrez mult mai mult pe dramaturgia detaliilor, pe semiotica contrapunctului, care cuplează acţiuni-în-coliziune: dansul în doi şi tăvălirea pe jos într-o bătaie în care autoritatea şi posesia se legitimează prin forţă, nevoia disperată de celălalt şi fuga de trupul lui, palma şi îmbrăţişarea. Victor Manovici (Fulvio) şi Colin Buzoianu (Fabrizio) se bat pentru Maria, în timp ce toţi ceilalţi dansează ca şi cum doar dansul lor ar exista pe lume. Declaraţia de iubire a lui Fabrizio este însoţită de un gest visceral-concret, care subminează inteligent riscul patetismului implicat în orice retorică de acest tip: chiloţii uzi sînt loviţi cu forţă de masă în timp ce’’te iubesc’’ este rostit ca un ecou fragil într-o pădure în care cuvintele şi corpurile se hîrjonesc din prea multă singurătate, din prea multă iubire.

Actorilor le reuşeşte perfect un joc frust realist, tulburător în momentele de alienare şi vulnerabilitate. O familie de adulţi născuţi adulţi (Marta) sau rămaşi copii (Luigi), care se joacă de-a v-aţi ascunselea, plîng cînd li se ignoră capriciile, se ating febril, îşi pipăie resemnarea şi adulmecă cu tot corpul mămăliga cu cocoloaşe, e imaginea condensată a retragerii într-un cerc închid. Tata Luigi (Ion Rizea), care îmbătrîneşte în vîrtejul unei copilării veşnice, îşi cară inocenţa-pe-rotile. Un urs împăiat îl devine dublu de dincolo de timp.

Lumea construită de Afrim e un hăţiş emoţional în care traumele şi accesele de frenezie au ceva din puritatea unor jocuri de copii pe care ştii că le pierzi exact în secunda în care le joci. Cei doi poli afectivi congeneri acestei lumi în-crengărite de regizor cu inocenţă şi tandreţe sînt explozia ludică şi durerea alunecării şi stagnării în neîmplinire, zorii prelungiţi ai afecţiunii istovitoare şi noaptea debilităţii.

Actorii îşi transmit virusul jocului, epidemia bucuriei şi imensa tristeţe în care-şi chircesc trupurile ca într-o carapace din carne vie, din răni necicatrizate. Sînt rănile pierderii mamei, ale avorturilor succesive ale Mariei, ale frustrărilor cosmetizate din corpul Martei, ale îmbătrînirii celui mai alienat dintre copiii pădurii ruginii, vitalizate de dansuri şi aţipite de tăcere şi moarte. În ’’Boala familie M’’ se moare puţin cîte puţin în fiecare zi. Se moare rîzînd, se moare în joculeţele aparent stupide, se moare în cada care spală, pentru cîteva minte, toată plictiseala şi avortul vieţii din fiecare.

Foto © Radu Afrim

Comentarii

comentarii