Copil, chiar tânăr fiind, morţii din jurul tău nu sunt și morţii tăi. Cu morții nu mai ai ce raport să stabilești. Tot ce-a fost de spus s-a spus. Dar e o ciudată bucurie să asiști nevinovat, nițel sălbăticit poate, la forfota generală a rudelor, mătușilor bătrâne, care caută să îndeplinească obscurele ritualuri, nu înainte de a se contrazice pentru fiecare gest, fiecare vârf de aţă, câte farfurii, câte prosoape și alte ascuţite bârfe muierești absolut vitale bunului mers al lucrurilor.

Te îndrepţi agale spre capela unde zace în frig mortul familiei. Vreun unchi uitat de vreme, un străin de care nici măcar tulburi amintiri din copilărie nu te mai leagă. Singurul lucru autentic la care te poţi gândi insistent în momentele astea e să nu pufnești în râs, să nu-ţi scape un zâmbet, o grimasă, o mustăceală, să nu-ţi tremure buza de la un hohot abia înăbușit, ca la ore când te hlizeai pe sub bancă.

Lângă coșciugul unui amic din copilărie, lui Henry Miller îi vine să se bese, îl trece un junghi în cur (unde Antoaneta Ralian traduce excelent  banalul „pain in the ass”).

„[…] smulgând din mâna bătrânului șomoiogul de paie și se repezi cu el la masă, îl introduse cu o mișcare rapidă în anusul mortului și scoase pe el o bucată groasă de excrement… Vezi că nu știi să speli un mort? spuse el. Vroiai să-l îngropi cu murdăria într-însul?” (Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată)

* * *

Cu toţii vor să scrie înainte să citească. Iar unii scriu pentru că sunt prea slabi să n-o facă. Greșeala cea mai frecventă: să confunzi sinceritatea artei cu sinceritatea autorului. Unde opusul sincerităţii autorului, când vine vorba de scris, nu e cuvântul căutat. Deci care-i până la urmă adevărul? Nu se contorizează, nu se discută, nu se poate anticipa, nu se face „critică literară” în jurul lui. Îl vezi și știi că ăla e. De aceea nu se pot da cu adevărat sfaturi într-ale scrisului. Condescendenţa scriitorilor care dau sfaturi și, ca să vezi, dezvăluie lumii întregi „cum lucrează ei”. Flaubert, Poe, Oscar Wilde, Hemingway, Henry Miller. Știm „regulile” lor, le cunoaștem tabieturile și obsesiile, impasurile și nervozităţile lor de scriitori. Și mai departe? Simple anecdote și curiozităţi pe post de false trucuri.

Jeffrey Eugenides îi sfătuiește, într-un articol, pe tinerii scriitori, așa tineri cum sunt, să creeze deja nu cu gândul morţii, ci direct cu gândul propriei posterităţi. Adică să țintească maximul, capodopera; adică ce altceva dacă nu adevărul. („În cultura noastră se discută și există încontinuu presiunea capodoperelor sau rahaturi din astea”, explică lejer Corneliu Porumboiu. Adică cum, arta nu merge oricum, vrea să zică Porumboiu, nu pot să dau publicului orice labă? Laba mea nu e de-ajuns pentru public? Laba mea nu e de-ajuns ca să fie artă?) Acu e drept, cu impulsul ăsta în cap, poți la fel de bine să rămâi un tânăr scriitor blocat, ratat pe viaţă. Dar asta nu înseamnă altceva decât că nu erai oricum un mare scriitor. S-a tranșat dilema. Am cunoscut un scriitor bistriţean timorat că nu poate să scoată și el romane-cărămidă tip Breban. Dovadă că trebuie să te și pricepi să-ţi alegi frustrările.

* * *

Apoi eram în anul trei la Litere. Intru în clasă cu o pungă de cărţi tocmai luate de la anticariat. Cărţulii oarecare, mofturi, McEwan, unul, altul. Se apropie de bancă Antoaneta Tănăsescu – genul ăla de profesoară bătrână, când sentimentală și capricioasă, când sarcastică și tăioasă, în fine, o mare profesoară, o figură (e dusă de-acu; pomelnice) – privește fix spre corespondenţa H. Miller – L. Durrell, apoi își mută privirea altundeva, într-un punct nedefinit, și zice, ca pentru sine: „Pe vremea mea, programul editurilor cuprindea numai Mari autori. Așa ceva – și arată spre carte – era de neconceput. O fi fost bine… nu știu. Dar, mă rog, s-a demonstrat că un om nu poate trăi doar cu capodopere. Nu se poate! Tot mai trebuie o Agatha Christie sâmbăta, duminica. Bine, nu zic că ăștia nu-s scriitori buni, da’…”

* * *

Greu de zis ce înseamnă până la urmă „scriitor preferat”. E, într-un fel, o noţiune imposibilă. Nu poate fi acela căruia nu i-ai citit decât o singură carte – chiar dacă genială, o carte a cărţilor, climaxul carierei tale de cititor. Și nu poate fi nici acela căruia i-ai înghiţit toate cărţile, toate textele, toate scrijelirile inegale; când descoperi un scriitor și îţi plac o carte, două, poate trei, deja te simţi obligat, cum-necum, să-i cuprinzi toată opera. Desigur, e o bucurie febrilă să-ţi fi găsit, în sfârșit, așa-zisul autor preferat, însă ceea ce vei citi în continuare încercând să-l recuperezi și să-l integrezi în pasiunile tale cu necesitate te va dezamăgi. La fel de firesc este să respingi brutal decepţia și să construiești înainte, să umpli, după o anume logică idealistă secretă, imaginea deja schiţată și îndelung proiectată a scriitorului perfect, a scriitorului tău.

Iar asta nu se întâmplă – și nici nu are același farmec – decât cu literatura contemporană, mai ales cu autorii încă în viaţă, după care cotrobăi liber și nestingherit. Altfel, nu mai ai nici o emoţie, de pildă, că Flaubert o mai fi scris și vreo jalnică și obscură piesă de teatru. Micile eșecuri ale clasicilor ni se par azi cel mult înduioșătoare, dacă nu indiferente; vagi curiozităţi literare, ba chiar, în unele cazuri, delicatese pentru cunoscători. „1849 – Gustave le citește prima scriere lungă a maturităţii, La Tentation de Saint Antoine, celor doi prieteni intimi, Bouilhet și Du Camp. Lectura durează patru zile, în ritmul de opt ore pe zi. După ce se consultă între ei, stânjeniţi, ascultătorii îi recomandă autorului să pună manuscrisul pe foc.” (Julian Barnes, Papagalul lui Flaubert) Revenind la scriitorul preferat (în viaţă, bărbat, alb, european, vorba aia), e limpede cum căutăm un nume căruia să-i punem repede eticheta, pentru că e comod, instaurezi confortul familiarităţii, ai nevoie să existe și pentru tine un scriitor preferat, pe care să-l iubești cu totul, la care să închizi ochii când o dă în bară, cu care să te amăgești, cu care să lași de la tine.

Philip Roth e printre cele mai grăitoare exemple: chiar și dacă-ţi place, sigur nu vrei să-i citești toate romanele! Pentru binele tău, nu de alta. La Roth trebuie să ai intuiţia de a culege doar spuma și să treci repede mai departe.

Te apucă spaima când scriitorul tău preferat e inegal, deci te-a trădat; ţii de-o parte câteva cărţi minunate, iar de cealaltă, inexplicabile eșecuri. Ce te faci mai departe? Rămâi cu un caz neelucidat, cu o pietricică în pantof.

* * *

Pentru mine, Julian Barnes e o pietricică în pantof.

Și are și el cartea lui aleasă. Papagalul lui Flaubert. Acolo unde Barnes se agită și inventează ca un lexicograf ce e (că astea-s rădăcinile lui). În caz că lexicografia vi s-ar părea o știinţă inertă. E, prin urmare, de la sine înţeles de ce-l alege chiar pe autorul Dicţionarului de idei primite de-a gata. O biografie nu poate fi decât o falsă biografie. Ficţiune pură. Și nu poate începe cu anul, locul nașterii și tot ce se mai spune cu acest prilej, ci de-a dreptul arheologic, cu un borcan de gem de coacăze de la 1853 – ce culoare să fi avut el ca să ne imaginăm apusul deasupra mării, de culoarea gemului de coacăze, descris de Flaubert? Aflăm că acea aureolată birjă în care s-a consumat „cel mai faimos act de infidelitate din toată proza secolului al XIX-lea” nu putea fi decât dintre cele mai dizgraţioase și mai incomode spaţii în care să te ţii de amoruri.

Actualităţi:

Cronologia alternativă a vieţii lui Flaubert ne spune că în 1870, „rușinat că e francez [în timpul războiului franco- prusac], încetează să mai poarte Légion d’honneur și se hotărăște să-l întrebe pe Turgheniev ce trebuie să facă pentru a primi cetăţenia rusă.”

La pagina 179 din ediţia românească apare această zeflemitoare interogaţie (într-o joacă de-a acuzarea și apărarea lui Flaubert): „V-aţi luat doctoratul la București?” Pe exemplarul meu văd c-am marcat alături, la prima lectură, un naiv „!?”.

—————–

Ediţii citate:

Julian Barnes, Papagalul lui Flaubert, Editura Nemira,
București, 2006 [1984], trad. Virgil Stanciu.

Max Blecher, Întâmplări în irealitatea imediată, Editura
Art, București, 2009.

*la sat preoţii cer enoriașilor pomelnicele printate – să
curgă pomenirea mai lesne – ce, n-aveţi nepoţi să vi le
bată la calculator?

Comentarii

comentarii