Geochimia atractivă + Cultura trandafirilor = 2 lei. Le iau pe amândouă şi le citesc împreună. Pentru că ultima e îngrozitor de crudă, printre răsadniţe strecor o rocă proporţional de dură. Ca să nu mai sângereze, altoiesc trandafirii cu flori de mină. După sutură, botaniştii şi geologii vor face exerciţii de dicţie pronunţând în cor paleopalinologia palinomorfelor disperse, iar industria extractivă va deschide minele de polen sedimentat în cuarţ. Până atunci, ne aşezăm sub un trandafir plângător, la tremurat: „ochii se lasă să crească în nisip, într-o pivniţă, apoi sunt dezgropaţi şi tăiaţi cu un briceag; ochiul tăiat se apucă numai de codiţă; controlul ochilor trebuie făcut periodic, spre a se împiedica sugrumarea; în timpul controlului se vor însemna ochii neprinşi sau suspecţi; sulful poate fi dus cu apa de ploaie la rana altoiului înainte de cicatrizare; pentru altoiri în ochi se vor alege numai ramuri cu petale scuturate şi ochi copţi; altoirea se va face fie în ochi crescând, fie în ochi dormind; pentru ca balul de pământ să nu fie prea greu, se vor tăia rădăcinile principale; trandafirii vor fi prăfuiţi, li se vor aplica permanent ciupiri şi tăieri; dacă nu li se dă cenuşă, trandafirii tânjesc, nu se dezvoltă, nu înfloresc; pentru a fi forţaţi, trandafirii se ţin culcaţi; principalele lucrări de îngrijire a trandafirilor sunt: dezgropatul, legatul, tăierea în uscat, tăierea în verde, suprimarea lăstarilor lacomi.” După toate aceste chinuri, când îţi închipui că poţi răsufla uşurat, apar monştrii. N-am inimă să le citesc istoriile, e destul că au nişte nume cum numai în cyberpunk-urile horror am întâlnit – Păduchele ţestos în formă de virgulă, Cleştarii trandafirilor, Sfredelitorul trunchiului, Molia minătoare, Viespea cu periuţă, Înfăşurătorul măceşului şi Gândacul alergător.

Dar nu-i nimic, scoatem Geochimia atractivă şi-l răpunem pe inamic. „Zecile de raze puternice ale proectoarelor se înfig ca nişte suliţe în văzduhul întunecat: aurul şi paladiul, argintul şi indiul fac să strălucească păsările duşmane de duraluminiu. Intensitatea luminii se datorează sărurilor de thoriu şi zirconiu. Dar iată că lumina acestei torţe orbitoare suspendate de o paraşută este însoţită de o perdea de fum. Avionul duşman lansează de fapt o perdea din săruri de titan şi staniu. Asupra caselor paşnice începe o ploaie de bombe incendiare: focoase din fulminat de mercur prevăzut cu o cantitate mică de bitum pentru aprindere rapidă. Suflul bombelor brizante face ravagii şi mai mari decât obuzele percutante. Oţelul casant, antimoniul şi explozivii din cărbune pun în acţiune forţa distrugătoare a reacţiilor ce se înlănţue. Stronţiul are o lumină galbenă-verzue iar bariul roşie aprinsă. Sărurile volatile ale acestor metale umplu rachetele şi tuburile de artificii. Răsuflarea fierbinte a abisului îmbibă dolomitul cu gâlci de celestină, numite boala pietrei.” Gata, dăunătorii au fost arşi, otrăviţi, răpuşi.

Dar ne bucurăm? Nu chiar. Ne întoarcem la una din scrisorile lui Emil Brumaru către Florin Mugur. (Repetăm numele: Brumaru şi Mugur, ca să ne găsească floarea pregătiţi): „Dragă Mugur, Citesc într-o cărţulie de popularizare a ştiinţei (Biosfera) un lucru uluitor despre afectivitatea plantelor! Cercetările, închipuie-ţi, au fost începute de un tip, Cleve Backer, de la poliţia din New York! C.B. a experimentat cu un detector de minciuni (metodă poliţienească! n.m.) pus în contact cu frunze de Dracaena. Şi-a propus să ardă o frunză a acestei plante. Înainte de a aprinde frunza, planta a reacţionat. Planta a reacţionat şi când au fost opăriţi câţiva creveţi. S-a mai constatat că plantele reacţionează la orice primejdie potenţială, ca: trecerea unui câine, apropierea unei persoane ostile vegetaţiei, diferite vehicule, ş.a. Vei mai rupe tu, de-acum înainte, o floare, cu inima curată, spre a o oferi unei femei cu craci superbi? Răspunde! Surâzi şi întinzi mâna spre frunza unui arţar şi nici nu bănuieşti că el tremură de frică, nu de vânt. Ştii tu ce-i parfumul? Noi nu mirosim florile, ci spaima lor. Va veni o vreme, sunt sigur, când plantele, nemaiputând suporta, ne vor părăsi.”

Acum ne-am înspăimântat destul. Putem să ne împăcăm, deşi nu merităm, cu sfârşitul aceleiaşi scrisori, „Dar mai este ceva! Având o viaţă afectivă, orice plantă, normal, se poate îndrăgosti! Cauţi toată viaţa femeia ideală, te chinui, trăieşti amar şi singur, şi nici nu bănuieşti că eşti iubit nebuneşte de un asparagus pletos, senzual, gata să te strângă în braţe ca cea mai animală amantă!”

(fragmente din „Cultura trandafirilor” – E. Luban, „Geochimia atractivă” – A. E. Fersman, „Opere III. Cerşetorul de cafea” – Emil Brumaru)

foto: Emma Bennett, Always Is Always Now, www.emmabennett.info

Comentarii

comentarii