Am fost tentat să numesc această intrare în virtual „Însemnările unei puștoaice dezvirginate de un batalion de turci”, dar buna vestire a bunului simț m-a îndemnat să rămân totuși la clasicul balzacian „filé de jurnal afumat”. Astăzi am citit (deci m-am eschivat), chiar dacă neatent, o duzină de articole de duzină. Mi-am spus că poate ceva o să mă înghiontească să scriu despre altceva. Numai că ceva s-a redus la ce și apoi la albul terorizant al minții. What What Land. N-am, nene, despre ce să relatez. E important de ce Einstein își iubea pipa? E important de ce ni se pare că telefonul sună, când de fapt el doarme mormânt (sindromul „telefonului fantomă”)? E important cum să scrii o carte care să intre în lista de bestseller-uri New York Times? Nu, nimic din toate astea nu e important. 13 octombrie nu a fost ziua în care nu s-a întâmplat nimic, ci ziua în care nimic din ce s-a întâmplat nu a fost important. N-am mai scris de-un car mare de ani, deci probabil că scriam bine dacă m-am lăsat. Păi, nu? Ca să te poți considera scriitor, trebuie să ți se facă rău fizic numai la gândul că ai scris și că vei mai scrie.

Marea înghețată. The big ice cream, or the big sea? Plăcerea egală a înecării.

Comentarii

comentarii