Anul 2009 mi-a confirmat cîteva dintre bolilele cronice ale scenelor de teatru din România.

Teatrul românesc trăieşte în domeniul complexului de confirmare a ceea ce ştie deja să facă. Eliminarea strategiilor de tatonare a riscului rămîne o practică recurentă. Riscul este deshidratat consecvent ca şi cum nimic din ce nu a fost încă digerat nu poate fi vreodată asimilat sau măcar analizat pertinent. Tabloidizarea analizelor devine din ce în ce mai vzibilă, în sensul în care, indiferent de zona estetică în care operează, spectacolele sînt expediate cu acelaşi instrumentar al calificativelor impresioniste ineficiente. Un instrumentar verdictiv neconstructiv.

Ieşirea în spaţiul public prin spectacole de teren, adică prin spectacole care să sondeze realităţi socio-politice acute continuă să fie sincopată, iar cercetarea este aproape inexistă la nivel de demers instituţional. Cercetarea ţine de obstinaţia benefică a unor regizori de a-şi continua traseul alimenentat de fiecare nou spectacol care le întregeşte perspectiva căutărilor. Este cazul lui Alexandru Tocilescu. Prin Casa Zoikăi (Teatrul de Comedie), regizorul continuă, antropologic, sondarea invazivului comunism structurată în O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu (Teatrul Mic), Comedie roşie (Teatrul Naţional), pentru a numi doar cîteva spectacole de cercetare.

În 2009 au existat cîteva montări cu o coerenţă de identitate ansamblică care, la nivelul dramaturgiei spectacolului, devin relevante pentru teatrul românesc în care mitul totalitar al regizorului primează încă.

Furtuna (Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti) este o găleată de pămînt şi vise, o farfurie terestru-zburătoare în care regizorul Cristi Juncu, scenograful Cosmin Ardeleanu, compozitoarea Ada Milea şi echipa de actori amestecă în acelaşi aluat ingrediente contraponderale. Îm-pămîntenirea sedentară a lui Caliban (Andi Vasluianu face cel mai important rol în teatru de pînă acum, pentru care ar merita o nominalizare la cel mai bun actor în rol secundar la UNITER) şi des-pămîntenirea fluidă a spiriduşilor se încolăcesc în lumea sonografiată de implantul ludic al Adei Milea.

Furtuna este un spectacol vertical în care mîlul şi magia coexistă, în care subfiinţele şi suprafiinţele, compusele organice grunjoase şi textura acustică diafană se potenţează reciproc, urcă şi coboară într-o montare cu picioarele în nisip şi capul în clapele pianului suspendat.

Pyramus & Thisbe 4 you (Teatrul Odeon) este o lectură în oglinzi a uneia dintre scenele cu cel mai puternic potenţial de frămîntare şi dospire a teatrului, de punere în relaţie a maţelor lui. Scena meşterilor făcători de teatru este trecută prin mai multe variante de marcaje şi demarcaje compoziţionale, prin mai multe filtre de referinţe punctuale. Dabija, cu antenele băşcălioase mereu de veghe, ia geneza teatrului şi-o trimite la unguri, la moldoveni, la postmoderni, la doamne care joacă domni, la domni care joacă domni, la luminişti şi regizori tehnici. Asamblează nevroze de artişti care vor să joace tot ce prind, tăvăliri pe jos, gratuităţi şi decupaje care ţin calde convenţiile coacerii unui scenariu teatral. Dabija şi actorii extrem de riguroşi în dozajele comice fac mai mult decît mişto de toţi şi de ei înşişi. Spectacolul parcurge traseul invers, de la produs la proces, şi cuplează firăraia mecanismelor de cablare la aprinderile teatrului. Dabija investeşte într-o idee pe care o susţine teoretic de mai multă vreme, şi anume teatrul făcut cu amatori, care are, în ultima variantă din spectacol, o autenticitate uluitoare. Meşterii lui Shakespeare sînt jucaţi de meşterii din Teatrul Odeon, într-o sincronizare de mize şi conţinuturi care apropie două tipologii ale bricolajului teatrului.

Proiectul de artă activă Turneu la ţară (Bogdan Georgescu, Andreea Eşanu, Monica Marinescu, Sever Andrei, Sînziana Niola), cu o dimensiune de prospecţie comunitară extrem de importantă, a mutat teatrul în centrul unor comunităţi care şi-au pierdut centralitatea. Miza politică a proiectului defineşte o iniţiativă de retrocedare esenţială: recuperarea căminelor culturale.

România! Te Pup (Teatrul Naţional Vasile Alecsandri, Iaşi) mizează pe un nivel performativ şi triplu metaperformativ, în sensul în care există un comentariu în trei straturi corelate: auditiv, olfactiv şi textual, precis dozat şi întreţinut de echipa de creaţie.

Bogdan Georgescu propune un tip de dramaturgie confirmativă care ne schiţează în mic România în mare, care aduce pe scenă, metonimic, ţara noastră mult iubită. Georgescu concepe un text coral, tensionat muzical, în care vocile individuale ale personajelor şi vocile de comentariu ale orchestrei fuzionează perfect, într-o scriitură performativă aptă să integreze mai mule planuri de joc.
Într-un vagon de tren se înghesuie o ţară întreagă: cu mirosurile de ceapă, cu zgomotele de oale şi anunţurile unor întîrzieri devenite comportament cotidian generalizat, o Românie pe care creatorii spectacolului (regia David Schwartz, scenografia Adrian Cristea, muzica Bobo de la Fără Zahăr şi actorii teatrului alături de cîţiva colaboratori studenţi) o concep holistic, unitar, organic.

Ni se livrează printr-un racord in-out, printr-o rapidă schimbare de roluri – actorul-în personaj, actorul-în comentariu situaţional, actanţii-zgomote-mirosuri o combinatorică românească în care specificitatea este macro-participativ construită. Dramaturgia zgomotelor şi mirosurilor este la fel de importantă ca dramaturgia textului, astfel încît se poate vorbi de o unitate de concept spectacular, în care toate nivelurile de implicare creativă – text, regie, muzică, scenografie, actorie au pondere egală.

Spectacolul ia temperatura socio-politică a unei ţări-grand bazar, cum o numeşte jurnalistul Mike Ormsby – Grand Bazar România (editura Compania, 2008), în care obsesia emigrării e mai vie decît oricînd într-o ţară unde mori într-un compartiment şi eşti pus la loc pe banchetă.

Imigraţia esticilor în Austria, adunaţi în jurul unui mort pe care îl trag de mustaţă şi-l pun la masă în timpul unui priveghi balcanic transformat în axă a rememorărilor este centrală în spectacolul Teatrului Maria Filotti din Brăila, Sufletul. Puncte de veghere (autor: Dimitre Dinev). Un spectacol profund politic în care coabitarea moarte-viaţă explorată de regizorul Radu Afrim şi actori în diverse coduri estetice (De ce fierbe copilul în mămăligă, Inimi cicatrizate, E doar sfîrşitul lumii etc) devine generator de lume de veghe-pe-patul-de-moarte.
Prezenţa unui practician-cercetător ca Richard Schechner la Bucureşti şi a unui autor invitat peste tot în lume pentru contribuţia majoră la teatrul englez contemporan – Aleks Sierz, ambii în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, facilitează un tip de reflecţie deschisă asupra artei actuale, de care teatrul românesc are nevoie mai mult decît oricînd.

Foto: Romania! Te pup, © Bogdan Georgescu

Comentarii

comentarii