Bunicul meu a fost singurul om pe care l-am respectat. (Pe restul doar i-am suportat sau înjurat în gând și pe față). Dar l-am înțeles abia după ce a murit. Câtă vreme a fost lângă mine am crezut că sunt al nimănui, pentru că era de o zgârcenie inumană și simțeam că nu mă iubește. În fapt era de o disciplină matematică – viața lui a fost o statistică vie; avea propriile lui legi naturale de la care îi era imposibil să se abată. Deși îi eram nepot primar, nu mă lăsa să mă joc în curtea lui.

O verișoară i s-a răstit într-o vacanță plictisitoare: „Lasă-l să se joace, că e copil!” „Nu, nu, a alungat-o bunicul, îmi face dezordine prin curte.” Prin urmare, toată copilăria am stat pe o scară din ciment și am ascuțit cuțite – se mai întâmpla să mă și accidentez: odată mi-am proptit o secure în picior, pe la 11 ani (atunci am văzut că oasele noastre sunt de un alb luminos și o „transparență albastră”). Pentru că bunicul meu avea un briceag elvețian, pe care îl folosea la toate mesele, mi se inoculase impresia că un bărbat adevărat trebuie să poarte permanent un cuțit la el.

Cu același cuțit tăia copaci și cu același cuțit mânca. Briceagul lui era, în mintea mea, un artefact egiptean, un sfânt graal – credeam că doar bunicul meu avea așa ceva; de aceea, când nu mânca, îl rugam să mi-l dea să-l țin în mâini și să mă mir că s-a inventat un asemenea lucru – „multitasking”, pe-atunci un fel de spațiu cu paisprezece dimensiuni.

Așa, și o dată pe săptămână primeam ceva dulce de la el. În camera lui avea un sertar pătrat, pe centrul dulapului, în care ținea dulciurile și pe care îl închidea cu o cheie. Când îl deschidea, mirosea în toată camera a dulciuri.

Mi-l amintesc cum scotea acea cheie din buzunarul de la piept, separată de celelalte, și îmi dădea o bomboană sau un biscuite, nici-o-da-tă mai mult, și apoi închidea sertarul la loc (pentru mine ăsta era sfârșitul lumii). Îl băteam la cap că nu m-am săturat și mă milogeam, în genunchi poate, „Moșule, mai dă-mi o bomboană”, și apoi îl detestam – trebuia să mai treacă o săptămână ca să-l deschidă din nou.

Nu! Mi-am spus că, atunci când o să fiu mare, vreau să am bani ca să îmi iau bomboane (cât să pocnesc de la ele). Și la vârsta pe care o am, cine mă cunoaște nu îmi aduce vinuri scumpe, bijuterii de aur etc., ci fel de fel de forme bidimensionale și colorate din zahăr. Veac nu am avut în intenție să impresionez nici o femeie cu banii mei; doar să îmi iau dulciuri ingenioase, eventual dulciuri suflate cu aur. Pentru bunicul meu, care a crescut și educat cinci copii (tata a fost al cincilea) dintr-un salariu infim și din banii pe 15 litri de lapte, pe care îi căra zilnic în spate până la nasul „orășenilor”, o bomboană era de-a dreptul un exces de cheltuială.

Dar acum, oricât de demoralizat aș fi, o singură bomboană are puterea să-mi însenineze ziua. La modul „Uau, uite o bomboană”. Dacă sunt două – și mai bine.

____________

În fotografie: eu, pe vremea aia

Comentarii

comentarii