Banii cu duh

[…]

O singură spaimă îi rămâne lui Don Juan de neînfrânt: „Pentru mine-i zi funestă, / Tristă, numai ziua-n care / Nu am bani în buzunar. / Restu-i glumă de prost gust.”
Pe Don Juan umbra morții îl amenință numai dacă n-are bani în buzunar.
Dar Don Juan dă și primește în schimb, de la rege, uriașe întinderi. Ce înseamnă bani în buzunar pentru un senior ca Don Juan care are în stăpânire ținuturi de pe cuprinsul iberic?
Bani în buzunar, adică bani de risipit.
Bani de cumpărat clipa.
Bani care n-au nici o legătură cu posesia, cu averea.
Bani care nu cumpără nimic stabil sau definitiv, ci bani care cumpără evanescența.
Adică banii. Exact spus, banii din buzunar, pentru că singura definiție a banilor este chiar circumstanța lor de loc și de dimensiune: în buzunar.
Nimic altceva decât evanescența sunt banii. Iar cea mai sumbră clipă a lui Don Juan e aceea care-i interzice jocul cu evanescența. Clipa sumbră nu pare deloc să fie sărăcia rezultată din deposedarea de posesii. Ci deposedarea de ceva ce nici nu se posedă, pentru că se risipește.
Identitatea lui Don Juan sunt domeniile regatului, pe care le are.
Ipseitatea lui sunt banii din buzunar (pe care nu-i are, pentru că îi cheltuie). Adică ceva care nu te ancorează la nici un cheu al existenței, nu te agață de nimic ce nu-ti aparține (și nimic nu-ți aparține), nu te împământenește în nici o demnitate, nu te silește la nici un troc cu posteritatea și la nici un pact (înfricoșat) cu moartea.

Sunt bani puțini banii cu duh, cât să încapă în buzunar. Cu ei luneci la suprafața realului, nu te impotmolești. Ei sunt corpul fără organe, nu reprezintă în definitiv nimic, sunt convenționali și lipsiți de densitate. Banii din buzunar sunt superfluizi și îți promit singurul miracol al superfluidității, ipseitatea.

Cine-i are nu-i cheltuie, pentru că-i are, asta este formula avariției eterne și anti-moderne. Vezi nesfârșita listă de avari ai tuturor literaturilor și ai tuturor moralelor de pe pământ. Avarul se citește literal ca fiind cel avut. Ceea ce înseamnă că averea, avară, e responsabilă de nerisipire, de propria ei stabilitate. Avariția pare a fi corespondentul iubirii gregare, consfințită de posesiunea în comun. Averea de bani se face cu frică, precum se face matrimoniul, cu grija de un prezent care se dizlocă, cu frica zilei de mâine și de apoi. Dimpotrivă, banii de buzunar batjocoresc frica, ei te dezleagă mereu de apartenență și îți îngăduie să parcurgi liber multiplicitatea, fără să delegi nimic testamentar. Aporia banilor cu duh, adică a banilor din buzunar (ai lui Don Juan) este următoarea: cine cheltuie nu are. Precum cine seduce iubește fără să aibă și fără să rămână ancorat în iubire.
Banii, dacă-i ai, ai.
Dacă n-ai, cheltuiești. (Sau seduci?)
Blasfemie mai teribilă și mai spirituală n-a rostit niciodată modernitatea.

Don Juan știe cum arată ziua „funestă, tristă”. Ziua mortificată o știe, e „ziua-n care / Nu am bani în buzunar.” La fel trebuie să fie ziua în care Don Juan nu seduce și nu e sedus.
Față de provinciile pe care le schimbă cu regele, banii lui Don Juan din buzunar sunt infinitezimali. Precum infinitezimal e momentul seducției. Banii din buzunar dispar la fel cum dispare clipa cumpărată cu ei, sau cum dispare seducătorul în chiar prezentul seducției. Banii din buzunar nu sunt niciodată la fel de mulți și nu sunt fără șir. Banii din buzunar sunt la cheremul prezentului, la rându-i inegal, capricios. Iar marele senior castilian poate oricând rămâne înghețat în mortarul sinistru al neputinței de a mai cheltui prezentul sau de a seduce.

[…]

Să cheltui întrucât n-ai e un har al omului modern. Doar al lui. Asta e libertatea și tragedia lui. Asta e slăbiciunea și radicalitatea lui. Cu banii de cheltuit pe evanescență sau mai bine zis cu vidul averii în buzunar, Don Juan ne arată latura lui stoică, căci viața lui se acordă perfect cu omnia mea mecum porto. Tot ce am port cu mine. Uită-te cum trăiește acest hedonist stoic, risipitor de sine, în disprețul bogățiilor pământești. Ca să primească harul unei iubiri integrale – deplin intensă în fulguranță și nealterabilă – cum e seducția. E impecabil Don Juan. Sfântul banilor din buzunar, deci fără de bani.

Cine pune banii deoparte, omul chivernisit și prevăzător, se retrage în spatele propriului prezent. Sau îl îngroapă așa cum îngroapă talantul omul cel înfricoșat din parabola cristică.
Cine încasează prețul încasează un preț fals pentru că orice preț încasat e fals.
Cine cheltuie prețul cheltuie un preț just pentru că orice preț cheltuit e just.

[…]

E indecent și fără pioșenie să spui că banii sunt ochiul dracului. Pe cât de antimodern e descântecul acestei metafore pe atât de necreștin. Da, sunt ochiul dracului pentru cei care nu înțeleg din ce sunt făcuți banii, adică din propria lor evanescență. În aporia sărăciei pe care banii o conțin trăiește duhul banilor.

[…]

Banii sunt inocenți: pentru că ei sunt tot ce ai fără să fie nevoie să ai nimic.

————

Textul complet, semnat de Sebastian-vlad Popa, poate fi citit în numărul 2 al revistei Infinitezimal.

infini

Comentarii

comentarii

Scroll to top