Spielhosen. E cuvântul pe care l-am căutat o bună bucată de vreme după ce am văzut ultimul film al lui Spike Jonze, Her. E cuvântul care traduce aproape fidel impresia amară de infantilizare a personajului interpretat de Joaquin Phoenix. Filmul lui Jonze pune pe tavă, la vedere, câteva idei despre cum arătăm și trăim noi în prezentul acaparat de tehnologie, virtual și surogate care nu fac decât să ne confirme propria suficiență și toleranță.

Despărțirea de soție și iminenta semnare a actelor de divorț îl fac pe Theodore Twombly să se autoizoleze, să piardă legătura cu oamenii și să se deconecteze de lumea reală. Într-un viitor foarte apropiat, un hibrid citadin, un amestec de Los Angeles cu Shanghai, cu clădiri pe verticală care ascund prezența oamenilor, cu un spațiu din care mașinile au dispărut și au fost înlocuite de trenuri, cu o vestimentație retro-futuristă, în care au dispărut doar curelele și cravatele, dar în care pantalonii cu talie înaltă sunt noii bluejeans. Mai important e că relațiile între oameni devin un lux și o raritate, transferul afectiv între bipezii cu conștiință este înlocuit de relații cu sisteme de operare care posedă conștiință și o capacitate incredbilă de învățare. Theodore lucrează într-o companie care oferă servicii de transfer afectiv. El compune de ani de zile scrisori emoționante, pentru diferite ocazii și aniversări, pe care le dictează unui computer, pentru ca, în final, ele să fie imprimate cu un elegant sau personalizat font ce imită scrisul de mână. Această mimare (conștientă și asumată atât de către expeditor, cât și de către destinatar) nu are nimic înduioșător, e o stare de fapt pe care nimeni nu o mai percepe ca fiind extrem de tristă.

Carismatic, sensibil și atent, Theodore e încremenit în frică și panică, autoizolat în muzici melancolice, în jocuri pe calculator, până în momentul în care un sistem de operare cu conștiință, pe nume Samantha (vocea lui Scarlett Johansson), îi dă peste cap lumea și se îndrăgostesc.

Relația cu sistemul de operare e un soi de terapie, timp în care, printre flash-back-uri vesele și triste cu fosta soție și imagini drăgălașe, jucăușe și sexy cu noua iubită, el încearcă să se recompună emoțional și să se dumirească. Jonze apelează la niște trucuri amuzante, ce-i drept, dar extrem de superficiale, și apasă pedala autoreferențialității, uzată deja de literatură până la sastisire. Dacă e să forțez convenția cinemaului, singurul inocent și, în consecință, păcălit în schema filmului, e Theodore. În memoria celor mai mulți dintre spectatorii care au văzut acest film și în cea a lui Joaquin Phoenix, vocea lui Scarlett Johansson are un corp, pe care nu-l poți șterge cu una cu două din minte, doar pentru că în acest film nu e prezentă fizic. La fel de bine se instalează și proiecția cuplului Phoenix-Johansson, care nu e nici ea de lepădat.

Dar să rămânem în convenție. Theodore, afabil și melancolic, e un personaj recognoscibil, familiar mai mult decât ne-am dori, poate, și care pare de multe ori un mecanism, care din teama de viața reală a adoptat un sistem de autoapărare, plin de clișee. Paradoxal, în ciuda prejudecăților noastre, Samantha nu e deloc mărginită intelectual și emoțional, așa cum ne-am fi așteptat de la un computer. Iar această inversare de roluri și rosturi nu-l vrăjește doar pe Theodore, picăm și noi în mreje, confiscați de această entitate plină de viață, senzuală, amuzantă, înțeleaptă, Raiul pe Pământ, ce mai. Extrem de discutabilă aici nu e tușa satirică, ci îngrijorătoarea prăpastie de viziune între ce presupune o îndrăgostire între oameni, de la variantele cu biografii rezolvate sau idealizate în care ei au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, până la îndrăgostiri cu final dezastruos, neașteptat, tragic, ridicol etc. Scuza că orice om care se îndrăgostește e un ciudat, livrată de prietena lui Theodore, e o bazaconie, în care nu cred nici măcar personajele.

Filmul omite în bună parte să exploateze identitatea Samanthei, expunându-i doar partea carismatică, atractivă și sexy, și lăsându-ne pe noi și pe Theodore cu buza umflată la aflarea adevărului, deși noi cam bănuiam cum stau lucrurile. Adevăr care nu schimbă cu prea mult, în fapt, starea inițială, dinaintea apariției OS-ului. Divorțul e balaurul care-l sperie, ruperea de confortul unui mariaj, rătăcirea de unul singur prin viață.

Pantalonii lui Theodore (și ai celorlați bărbați din film), subiect de amuzament și trenduri în modă, sunt mai mult decât niște pantaloni. Întrebat într-un interviu despre alegerea acestor pantaloni, Jonze a răspuns că a îmbrăcat o pereche și s-a simțit foarte bine, ca și cum ar fi fost îmbrățișat.

Întregul film e traversat de umbra singurătății, de simularea dramei, de surogatul unui partener, de mimarea iubirii, de iluzia unicității, semne ale unei juvenile priviri către sine și lume. Nu pot lua de bun nimic din ce mi se livrează foarte frumos în acest basm împachetat în zâmbetele lui Phoenix (rare în cariera lui, deci extrem de binevenite, deh!), în imaginile excesiv de solare, în tușe pastel, cu texturi de miere și nisip.

Theodore e copilul în spielhosen, drăgălaș și isteț, pretențios și răsfățat, drăguț ca un cățeluș, așa cum îl văd femeile cu corp, nu un dragon așa cum i-ar păcea lui să fie, cel care pretinde și crede că merită mai mult, dar efortul lui este aproape zero.

În al 12-lea ceas, își dă seama că soluția e să-și scoată cămașa din pantaloni. Era atât de simplu, atât de la îndemână.

Comentarii

comentarii