Voi nu deranjați pe nimeni sau, atunci când deranjați, dați un telefon, Te deranjez?

În opinia mea neascultătoare, care nu se supune nici unei contraopinii, critica de film în general și cea din România în speță, e o apă de ploaie în troaca de porci. Primele articole ale celui mai greu nume din critica de film din România (pentru că ALȘ a murit) sunt niște comedii la porțile grajdului. Însă, ajungând să scrie pentru o publicație culturală „de neevitat”, criticul de film a fost luat prin surprindere de propria-i insignifianță: „Ia să citesc niște teorie de film, ca să nu mai trimită cititorii scrisori la redacție, cu o singură doleanță: Bă, prost mai e criticul ăla al vostru de film.” Păi, ce mă-sa, ăla învață să scrie critică de film în timp ce-l citesc? Așa s-a apucat novicele să-l citească pe Bazin, și de atunci mă tot fute la cap cu Bazin. Își merită soarta căpușa asta ‘telectuală, care mai are și ifose de profesor.

Prin urmare, despre „Inherent Vice” o să scriu ca și cum aș vorbi despre ziua de ieri. „Inherent Vice” este un eveniment, fiind prima ecranizare aprobată după un roman de Thomas Pynchon – misterul în carne și oase al literaturii americane contemporane. Un alt cockroach al criticii de film din România a pretins într-un text tribut pentru Chantal Akerman că, pizda mă-sii, nimeni nu e perfect și că nici regizorii mari nu sunt ocoliți de filme proaste (fiin’că nu i-a plăcut lui nu’ş ce film de Akerman). Alt zmeu umanist, tras în pană de un mediocru: că toţi greşim şi toţi suntem oameni. Cockroach-ul este un fabulist: Paul Thomas Anderson este un regizor care nu greşeşte niciodată (în vreme ce Thomas Pynchon este un scriitor care nu se arată niciodată; nu are identitate publică). Doi dumnezei în viaţă uniţi întru acelaşi film.

Am o scurtă istorie personală cu Thomas Pynchon, tata la toţi postmoderniştii. Mă dădeam cu barca pe Internet şi în nuştiuce scorbură am dat de profilul unui anume Thomas Pynchon. I-am scris, Dear Mr. Pynchon…, i-am şi cerut ceva, ca să-l forţez să-şi dea arama pe faţă; mi-a răspuns, Sorry, but I’m not the real Thomas Pynchon, I’m just a fan… Ha-ha-ha, fantastic, era chiar Thomas Pynchon la pândă pe Internet.

Dintre prietenii mei veterani într-ale cititului, eu însumi fiind un Poseidon al limbajului, nici unul nu a reuşit să ducă la capăt un roman de Pynchon. Pur şi simplu, omul e ilizibil. Întreb dacă a citit romanul „V.” „Da, dar l-am lăsat.” Întreb dacă a citit romanul „Curcubeul gravitației” (roman de 900 de pagini), „Da, dar n-am putut să citesc mai mult de 20 de pagini.” Cumpăr „Curcubeul gravitației”: abandonez lectura la 100 de pagini (în 7 ore). De necitit. Băga-mi-aș să’m bag; totuși mă fascinează impenetrabilitatea lui.

Într-un fel, m-am uitat cu aviditate la „Inherent Vice” pentru că nu o să-l citesc niciodată pe Pynchon. Pupați unghiile de la picioarele lui Thomas Anderson, muah, muah, pentru că a avut creier să construiască un scenariu după un roman de Pynchon. Filmul este de un umor de cal nebun, însă românii, democraţi cum sunt ei, nu râd decât la bășinile lui Iliescu. Acest film nu are ce căuta în România. Câteva replici de am făcut pe mine de râs (nu vă așteptați să râdeți, cum spuneam; voi râdeți doar la de-alea cu „icarte/iparte” și zburdați de fericire pe câmp când dați de un român care scrie corect în limba română): “Mm, I did suspect he was fucking his receptionist, but what dentist doesn’t?”; “Fuck you and fuck your banana.”; “That’s way too fucking sentimental.”; “Technically Jewish, but he wants to be a Nazi.” Filmul (şi romanul, aşa cum transpare din film) curge pe schema improbabilului cotidian, să-l numim. Dar nu cel din „Wolf of Wall Street”: să fim serioși, un bogătan să tragă cocaină de pe bucile unei blonde? Nici nu vă închipuiți cât de netalentați și lipsiți de simțul realității sunt oamenii cu bani. Săracii de ei. Pe când, în „Inherent Vice”, da, o scenă precum cea în care o pizdă californiană, cu țâțele dezgolite, vine și-mi bate la ușă, „Îs într-un mare căcat, numai tu mă poți ajuta”, da, e plauzibil și face parte din improbabilul cel de toate zilele.

Receptivitate la public: catastrofă.
Receptivitate la critică: așa-și-așa, adică în fine.
„Inherent Vice” este însă o splendoarrre.
Doamne-ajută să facă Thomas Anderson o trilogie de ecranizări după Thomas Pynchon.

Comentarii

comentarii