O ciurdă de bătrâni cu ștaif privesc neștiutori în ochii înșelători ai cristalului morții: camera de filmare. Ei nu știu că peste jumătate de veac plimbarea lor volatilă prin parc se va osifica într-o hologramă a putrefacției. A beli ochii în jur – nimic mai umanimalic. Și a nu ști ce (ți) se întâmplă. Privindu-i, îmi vine să scriu „Iată-i pe proști!”, și chiar scriu.

Profeticul David Holzman’s Diary, regizat de Jim McBride în 1967, documentează viața unui tânăr regizor care își pierde slujba și așteaptă să fie înrolat în Războiul din Vietnam. În loc de testament, în cazul în care va muri pe front, decide să lase în urmă o mostră cinematografică a vieții sale intime și extime.

Cu 3000 de dolari și de-a lungul a cinci zile, McBride a filmat un clasic american: una dintre cele mai iritante ilustrații asupra pericolelor unei credințe prea literale în puterea documentarului, a „jurnalismului social”, a „testimonialului”. Totodată, este și un precursor al egoismului onanist și endemic în era Facebook și YouTube. Filmul a fost huiduit când, la genericul de final, s-a dovedit că este o ficțiune („false cinema”), și nu un documentar („cinéma vérité”).

Cu cât o poveste e mai credibilă, cu atât mai rafinat e falsul din spatele ei.

____________

Filmul David Holzman’s Diary poate fi vizionat integral aici.

În imagine: captură din filmul David Holzman’s Diary (Jim McBride, 1967).

Comentarii

comentarii