Alphaville (1965) și Dogville (2003) sunt radiografii ale noii structuri ideologice în care ne ducem traiul cotidian, reduşi, particulă cu particulă, la biologie. Ca progenituri ale lui alpha, nu mai putem gândi în afara sferei profitului; profitul este cel care, eventual, poate da naştere iubirii. Dar, de când nu ne mai preocupă decât supravieţuirea (atenția politică îndreptată către posibilitatea autoanihilării și descoperirea de planete-surori), acest cuvânt, iubire, iese din elementar. Când am avut nevoie de iubire pentru a ne perpetua? Niciodată. Eşecul sexual, larg răspândit, e mai mult decât o expunere nivelată a evacuării iubirii din comunităţile umane. Pentru o lungă perioadă, vom fi predispuşi unei lentori antice, pre-internaţionale; ar fi nevoie de un nou existenţialism sau de noi sentimente artificiale (create în laborator), pentru a ieşi din politica luminii pentru orbi. Din păcate, iubirea este inductibilă.

În Alphaville, oraş „ştiinţific”, deci comunist (în prezent, în lumea occidentală, ştiinţa este practicată cu mai mare avânt şi plăcere decât sexul; comunismul fiind o ideologie ştiinţifică, este foarte probabil ca acest regim să cunoască o reapariţie în viitor), cuvintele şi ideile dispar periodic, atrofiind treptat memoria rațională. În Alphaville, există o enigmă care conţine cuvântul iubire. Oamenii sunt condamnaţi să se nască în Alphaville şi să moară în Alphaville. Doar câţiva au şansa să audă de Florenţa, o „ţară exterioară”, al cărui cer este albastru ca mările Sudului. Într-o cameră de hotel, Natasha îşi caută cuvântul în Biblie, ca şi cum ar răsfoi un dicţionar. Nu-l găseşte, probabil a dispărut. Îi spune lui Ivan că nu-i este frică, fiindcă cunoaşte un cuvânt pe care nu l-a văzut şi nu l-a citit nici unde: „le conscience”. „La conscience”, o corectează Ivan. În Alphaville, cuvântul scris nu mai poate fi găsit cu uşurinţă (era digitală?). Ivan păstrează o carte, La capitale de la douleur (de Paul Éluard). Îi cere Natashei să citească poemul

Nudité de la verité

Le désespoir n’a pas d’ailes,
L’amour non plus,
Pas de visage,
Ne parlent pas,
Je ne bouge pas,
Je ne les regarde pas,
Je ne leur parle pas,
Mais je suis bien aussi vivant que mon amour et que mon désespoir.

Natasha nu îşi aduce aminte de cuvântul iubire. Iubirea, ce înseamnă? îl întreabă Natasha pe Ivan. Voluptate? Nu, scurtează Ivan, voluptatea este o consecință; ea nu există fără iubire. Atunci, ce este iubirea? Iubirea este vocea ta, ochii tăi, mâinile tale, liniștea ta, cuvintele noastre, lumina care dispare, lumina care revine…? Natasha poate înțelege singură ce înseamnă a iubi, pentru că ea nu s-a născut în Alphaville, ci într-o țară exterioară.

Dogville este un oraş de oneşti, de muncitori conștiincioși, care fac față zi de zi condiţiilor aspre de viață. Într-o zi, Grace, în fuga încăpățânată de tatăl ei, nimerește în Dogville; localnicii, neştiind nimic despre ea, cred că cei care o caută vor să îi facă rău şi, credincioşi de fel, se hotărăsc să mascheze autorităţilor prezenţa ei în Dogville. Grace, această femeie cristică, le insuflă localnicilor, împotriva ei, că atâta timp cât o vor adăposti, se vor afla într-un mare pericol. Grace se vulnerabilizează până la sclavagism în faţa străinilor din Dogville; dintr-un abuz de iertare, Grace este dispusă să le dea violatorilor şi criminalilor scut de victime. Localnicii, totuși, nu o văd cu ochi buni. Nu o vor în „comunitatea” lor. Tom este cel care încearcă să facă pe mediatorul, să îi găsească un folos lui Grace în Dogville. Ce spui de muncă fizică? o întreabă Tom.

Grace are doar două săptămâni la dispoziţie să îi convingă pe localnici că este demnă de a locui în Dogville, un capăt de drum al îndurării. Grace bate din uşă în uşă, însă nici măcar orbul din Dogville nu consideră că are nevoie de ajutorul ei. Ce-ar putea să facă ea în Dogville? bârfeau între ei localnicii. Aș putea face lucruri care trebuie făcute, dar nu sunt neapărat necesare, propusese Grace. Astfel, orbul se trezise că are nevoie de un partener de conversaţie, copilul se trezise că pălmuirile la fund îl excită. Grace îşi căpătase uzul comunitar. Cele două săptămâni trecuseră, iar localnicii trebuiau să voteze dacă Grace va mai rămâne în Dogville (deja oraşul fusese vizitat de poliţie și se anunţase o recompensă pentru cine o va preda).

Surprinzător pentru Grace, localnicii din Dogville decid să o păstreze. Dar motivele lor, va afla, erau inimaginabil de egoiste. Liz, cea mai tânără fată din Dogville, a votat pentru rămânerea ei, deoarece vaginul ei nu mai putea face faţă bărbaţilor din Dogville. Astfel, nu va mai fi ea ţintă a eliberărilor şi capriciilor sexuale. Grace va fi exploatată ca o mină de diamante din Africa. Chuck este singurul din Dogville care a venit aici dintr-un alt oraş. Înainte de a-şi răscumpăra votul de la Grace, îi spune că Dogville este putrezit pe dinăuntru şi pe dinafară. Chuck o violează pe Grace. După ce este futută de toţi bărbaţii din Dogville şi îi sunt înscenate acte pe care nu le-a comis, Grace este legată la gât cu un lanţ de câine, „pentru protejarea comunităţii Dogville”. Tom hotărăşte că e momentul să scoată ceva bani de pe pielea angelică a lui Grace.

Tom îl conduce în Dogville pe cel care a anunţat o recompensă pentru Grace. Era chiar tatăl ei. Un mafiot. Dogville e înconjurat de bărbaţi înarmaţi. Am vrut doar să fac lumea mai bună, își spune Grace de-a dreapta tatălui. Unul dintre servitorii tatălui ei o întreabă dacă poate să omoare copiii din Dogville. Grace îi ordonă să-i omoare primii şi să le oblige mamele să se uite. Singurul lăsat în viaţă din Dogville e câinele care se adăpostește într-o cavernă.

—————

Alphaville, 1965, regia Jean-Luc Godard

Dogville, 2003, regia Lars von Trier

Comentarii

comentarii