Prolog: sunt extrem de obosit în timp ce scriu despre Amour, lucru pe care unii ba l-ar condamna, ba nu l-ar practica. Dar poți aborda iubirea odihnit? Despre iubire se poate scrie, dar nu oricum. În fine, simt că nu mai fac față, și de fiecare dată când spun asta am impresia că mă repet. Cred că dacă mai scriu câteva rânduri, povestea vieții mele s-a terminat, iar lăbăreala orișicui merge mai departe. Teorema zice că tu poți să ficționalizezi despre vrute și nevrute, dar ca s-ajungi să scrii onest despre iubire, trebuie s-o faci de-a cursul unei crunte dureri de dinți sau în timp ce naști, după posibilități. Doar atunci textul care va ieși va fi apropiat „poeziei de dragoste pe care nu ai scris-o niciodată”. Vreau să văd atunci definiția iubirii: iubirea este cea care neagă verbul a cunoaște. Iubirea nu cunoaște. Altă chestie de adăugat ar fi că ultima părere care îmi prezintă interes e cronica cuiva despre un film. Poate voi apuca să scriu o istorie a iubirii. Aș avea oareșice de spus. Cronicile vor spune că istoria iubirii este cel puțin „neserioasă”, pentru că nu are decât 55 de pagini. Dac-aș scrie mai mult de 55 de pagini despre iubire, a cărei istorie este relativ tânără, s-ar vedea că o fac fie pentru bani, fie ca să-mi etalez erudiția, fie pentru că n-am nici un talent. Așa cum o fac cam toți.

OK, cum să-ți distrug complet viața în mai puțin de 3 minute? Simplu:

1. Pe scurt, nu am iubit niciodată. În afară de pigmentul din piele, cred că îmi mai lipsesc și altele. Unii ar putea găsi întristător lucrul ăsta, că nu am putut „dărui” niciodată iubire. Sigur că găsesc din când în când persoane față de care mă dedic, îmi dau viața ș.a., dar niciodată nu o fac din iubire, cel mult din „solidaritate”. Pentru că nu sunt laș, m-am dat cum am putut la o parte, pentru că știu că la mine nu ține asta. Dacă iubirea a existat vreodată, cert e că ea nu mai există, și în locul ei tronează ceva care se cheamă „imbold sexual” și atât. Imaginea unui cuplu de bătrâni care, aparent, se iubeau, dar sufereau oarecum de retardare. Nu pot judeca dacă i-am visat sau am trecut pe lângă, zilele trecute. Iubirea pur și simplu trebuia să moară și în locul ei să nu mai răsară nimic.

2. Având în vedere că în Amour avem de-a face cu un cuplu octogenar, aproximez, ar trebui să-i iau ca studiu de caz pe bunicii mei. Memoria îmi dictează că în toată copilăria mea nu am văzut 1 (un) singur act de iubire manifestat de unul sau de altul. Totul se terminase de mult. Reciprocitatea lor se lasă descrisă cel mai bine prin: „se suportau”. Și cel mai grav era că se suportau dintr-o inerție care sfida fizica. Nu mai conta, erau ca niște stânci mișcătoare. Nu mai aveau cum să se rănească. Deși nu m-au iubit niciodată, iar eu nici atât, mi-aș fi dorit ca bunicii mei să fie mai conștienți de întregul acestei lumi, viața lor să fie mai mult decât o suportabilitate și o fațadă la propria lor orbire.

3. Acum, inevitabil, încep s-apară complicații pe masa de operație. Îți chestionezi ființa cu o daltă de reproșuri și alte bla-bla-uri. Chestia e că n-o să mai scapi. De data asta. Viața ta se apropie de terminus, doar copiii tăi își mai aduc foarte rar aminte de tine. Își aduc aminte de tine pentru că te duci pe apa sâmbetei, nu pentru că mai ești în viață. Legat de pat, te vizitează cineva apropiat și-ți vorbește: merge ață afacerea cu imobiliare, nepoții, da, învață bine, apartamentul a fost recent renovat, da, sunt în plan și ceva călătorii, dar încă nu ne-am decis dacă să mergem cu avionul particular sau cu Lamborghini Gallardo, cineva îți vorbește când tu ți-ai angajat o infirmieră particulară care să te spele o dată la 3 zile.

4. În copilărie, am avut un prieten mai puternic decât mine, Răzvan. Răzvan avea un frate mai mic. Într-o vacanță de vară, Răzvan a murit înecat în timp ce alți copii îl priveau cum se îneacă. Mă va înfuria ceva mai tare decât vestea morții lui? La doar un an de la moartea lui Răzvan, mama lui născuse alt copil. Așa-i, de acum înainte, fratele lui Răzvan va avea un frate mai mic. Dar nu-mi pomeniți de iubire de mamă, că vă scot ochii cu lingura.

5. Dincolo de suprastructura secretelor și a economiei, iubirea nu rezistă. Ea oricum nu există ca atare. Iubirea are ceva de artificial, seamănă cu un training la școala de șoferi. Iubirea e meschină și înceată și, adeseori, necesară. Iubirea, așa cum se dorește a fi, duce înspre o fentare a singurătății, a morții. Știu asta, oamenii se vor înjosi la picioarele iubirii, de teamă că nu va avea cine să-i îngroape. Aș nuanța că ținta iubirii (a nu muri singur) este perimată. De azi înainte nu mai ești singur: cineva se va găsi să-ți spună „La mulți ani” pe Facebook, la ultima ta aniversare, chiar dacă tu nu vei mai recunoaște literele.

Mai aveam câteva idei, dar le-am uitat. Oricum, ați înțeles. Amour este despre aceste iubiri totale. Eu mă duc să-mi termin punga de popcorn; voi puteți să mă convingeți în continuare că iubirea există, sub orice formă.

Comentarii

comentarii