Șapte povești totale

tumblr_mzjifxYOGP1r9j6pro1_500

Cele 120 de zile ale Sodomei se scriu în București sau Povestea totală de azi îi aparține unei femei

Mă-nvârt în cele mai suspecte cercuri: cerșetori, curvari și târfe de ultimă speță, cele mai frumoase femei din lume, academicieni, bogați viscontieni. Pe stradă, poate că v-ați șters scamele de pe sacou de femeia despre care vă voi povesti și nu știați cu cine ați avut plăcerea. Are un nume de cod: D… (se termină în X). O femeie căsătorită, cu copii la purtător. Unii spun că are o meserie decentă, alții spun că ceea ce face ea întrece corupția morală a pornografiei. După mine, ceea ce face ea se numește „consiliere”. De obicei, când o suni (în calitate de non-client), conversația nu deviază de la: „Hei, frumoaso, ce faci?” „Uite, trimit niște căcat prin poștă fraierilor”. Acum vă întrebați, de ce e răzbunătoare femeia noastră? Dar nu e vorba de răzbunare, ci de pură perversiune sexuală. I se cere din partea clienților să le trimită căcatul ei (cei timizi, aflați la în primele zile ale Sodomei, îi cer o pereche de chiloți purtați), iar clienții se desfată apoi, îi mănâncă căcatul. „Pofta vine mâncând”, cum spunea Marchizul în „Școala libertinajului”. Majoritatea clienților ei au funcții importante: colonei, doctori, profesori universitari. Ea le-a impus coloneilor cinci minute de conversație, pentru că nebunii se excită imediat și le-a interzis să se masturbeze în timp ce vorbesc la telefon. Cum se excită colonelul? Colonelul sună, ea răspunde: „De ce m-ai sunat, mă?! Ia, dă-ți două palme. N-am auzit, mai dă-ți două!” Iar colonelului i se scoală pula de la palmele pe care și le dă singur. În sex, cu precădere, e vorba de control, iar dacă colonelul are autoritate la locul de muncă, în viața privată, în intimitatea lui, el simte nevoia să devină submisiv, să fie supus, sclavagit. Încă studiez asta.

Povestea totală de azi îl are protagonist pe unul dintre cei mai mari regizori europeni

La TIFF, a zecea ediție (?), a fost invitat de onoare Wim Wenders. În ziua cu pricina, era proiecția, în premieră românească, a filmului „Marți, după Crăciun” de Radu Muntean. Eram deja în cinematograf, pe scaun. În dreapta mea, un scaun liber, și după două fete (și se termina rândul). Apare Wim Wenders, puțin pierdut în spațiu, și le întreabă pe domnișoare dacă e liber scaunul de lângă mine (sau ele). Una dintre fete se uită la Wenders (impresia era de dezamăgire) și îi spune: „Nu, e ocupat.”

Povestea totală de azi s-a întâmplat în alt oraș din România

Mi-am amintit de povestea totală de azi, fiindcă de dimineață am inventat un verb în limba română: „a buci”. Se conjugă astfel: te bucesc. OK. Când s-a întâmplat? Încă nu se auzise în România de LGBT, sau poate că nici măcar nu devenise o realitate determinată în spațiul trans-atlantic. O epocă primitivă și un oraș de provincie, dar mai important decât București la capitolul învățământ superior. Conjunctura a fost cum nu se poate mai țepoasă: mă întâlnisem cu un coleg din Sibiu, de pe vremea facultății, dar nu eram în Sibiu. Mergeam pe stradă în căutarea unui loc în care „să punem țara la cale”. În tranzit, un oarecare ne întinde un pliant. L-am luat și am râs de reclama barului cu pricina: ZigZag, un beci mișto (!), cu oameni mișto, muzică mișto, prețuri mișto… „Hai să mergem acolo să bem o bere, măcar e un loc în care n-am fost”, zice el. Am zis un da cu un sfert de gură. Barul ZigZag era la bulevard, dar avea o poartă de lemn de ai fi putut presupune că e fortăreața Minas Morgul. Coborâm (chiar era la subsol) și bam: homosexuali, lesbiene, drag queens, travesti și compania (și noi). Frecare neoprită, împrăștiere sexuală, nemaipunând că unii se și futeau pe canapele. Situație cu care nu m-am mai confruntat. Ăsta tăcea mâlc lângă mine. Am gândit cu calm și agerime, cu cutremurul între craci, așa cum am fost învățat în anii de instrucție: Traiane, îi zic, dacă plecăm în momentul ăsta, o să zică ăștia că suntem ultimii țărani, o să arunce cu castraveți în noi. Mă duc să iau două beri; tu vezi de ocupă două scaune. Vin cu berile, dar n-am putut să mai gândesc cu lingerea și scurgerea din jur; trebuia să fiu atent cum țin sticla de bere, să nu pară că mimez o belire de pulă, fiecare gest avea o potențialitate sexuală nebănuită ș.a.m.d. Beam fiecare câte patru degete de bere dintr-o gură, de-am crezut că îmi sparg cerul gurii. Cred că am plecat după un sfert de oră. „Hai, până nu mă bucesc ăștia”. La ieșire îi trag niște dumnezei lui Traian:
– Traiane, ți-or trebuit ție oameni mișto și muzică mișto!!!
– Omule, de unde să știu!
– Da’păi să-mi bag, pe nici unul nu ne-o dus capul de ce barul se cheamă ZigZag! Că nu e pă straight line, e pă d’alalalte!

Povestea totală de azi s-a întâmplat acum mult timp

Decenii în urmă, eram în tren, călătoream spre București; era pe vremea când nu se cumpărau bilete și, de fapt, nici nu se făceau controale. Nu știu cum, nu l-am găsit pe naș, m-am așezat „oareunde”, într-un compartiment. În ghinionul meu genetic, venise pe capul meu nu știu ce supracontrol. Compartimentul era plin, opt călători. „Biletele la control” (n-aveam bilet). Nu mă panichez și mă uit la „supracontrolor”, în timp ce capsa biletele celorlați șapte și îmi spun în gând, om în toată firea: „Sunt invizibil, sunt invizibil, sunt invizibil”. Ce credeți? A ieșit din compartiment fără să-mi ceară biletul de călătorie. Cui să-l mai ceară?

Povestea totală de ieri am auzit-o pe Skype

Am o prietenă (româncă) plecată în Sicilia din septembrie trecut. Eu știu să zic în italiană: grazie, ragazza, di niente, „Mariiia” și cin-cin. Dar n-are asta a face. Acum câteva zile beam prin casă și mă sunase pe Skype, îi zic: „Cin-cin, ragazza”. OK, îmi aduc aminte de filmul lui Bertolucci, „Io e te”. O întreb dacă l-a văzut, zice nu. „Dar mi-l descarc.” Ieri seară mi-a trimis o inimioară, semn că l-a văzut și i-a plăcut. Cu ce mă uimește apoi? Ne sunăm iar și îmi zice: „Nu ți-am povestit! Tipul care i-a prezentat-o pe Tea Falco (actrița principală din „Io e te”) lui Bertolucci a fost președintele juriului la festivalul de film de care mă ocup. Este jurnalist la Repubblica. Repubblica îi plătește apartament la Paris. Mi-a propus să mă facă și pe mine o divă la festivalul lui de film din Napoli.”

„Mamăăă, ragazza, fă-te divă”.
„Trebuia doar să mă fut cu el.”
„Poftiiim?!”
„Un moș de 60 de ani. Bleah.”
„Ce larvă perversă”, zic. „Bine, și dacă era mai tânăr, tot o larvă era. Înseamnă că Tea Falco s-a futut cu moșu’.”
„Clar, clar, dar dacă era tânăr și măcar atrăgător, aș fi avut scuza asta, mi-am tras-o cu o larvă tânără și atrăgătoare ca să devin o divă. De ziua mea, îmi zicea, nu aș vrea să vin la Paris? Mi-ar plăti el tot.”
„Cin-cin.”
„Cin-cin.”

Povestea totală de azi este un prezent trecut (probabil cea mai incredibilă poveste din Europa, trăită de un bărbat din România)

Eu am crescut la casă, dar casa nu era departe de blocurile comunist-industriale. La cel mai apropiat bloc locuia o fată. Era fata cu care voiau să stea toți băieții. Eu eram multicel mai mic decât ea. N-aveam sulă, n-aveam nimic. Cumva, ea m-a acceptat în anturajul ei. Apoi, venea la mine acasă tot mai des și pleca cu plasa plină de fructe (mere, pere, cireșe, zmeură, ce aveam prin grădină, în funcție de anotimp). Tata îmi zicea: Nu înțelegi că fata asta nu ține la tine, că doar profită de tine…? Eu eram sigur că nu, și îi culegeam în continuare fructe. Mai apoi, peste ani, ea a plecat din oraș și nu am mai păstrat legătura… jumătate de viață. Între timp, a devenit matroana matroanelor din București, face bani pe lună cât douăzeci de manageri din multinaționale (sau și mai bine), nici nu mai prestează sex pe bani, are târfele ei care își lucrează vaghinul pentru ea. Dacă vrei să te lansezi pe piața de sex pe bani din capitală, trebuie să o apelezi pe ea. Ea e o figură notorie în domeniul ei, dar nu pot să-i dau numele, nici măcar inițiala numelui. Hardcore. Pe seamă ce anii treceau, mai citeam despre ea în presă, pe forumuri, și numai cuvinte oribile citeam: curvă! să te slobozesc! să-ți bag pula…! etc., și mă întristam, pentru că ea a fost fata care venea la mine să-i culeg fructe din grădină. Ei bine, de pe la sfârșitul anului trecut această femeie kolosală încearcă să mă găsească. Deja a contactat două cunoștințe comune, dar vechi, ca să le ceară numărul meu de telefon. Noi nu am mai purtat o conversație de jumătate de viață. M-a și mișcat ce le-a scris lor: Sunt prietena lui George din copilărie. Mai locuiește în România?

Povestea totală de azi s-a întâmplat ieri

Îmi trimite un prieten un link către un site de videochat, webcam xxx din Franța, și zice: „O vezi pe manelista din România?” Intru: o femeie-băbăciune cât…, cu nickname „Lollytta”, țâțe imense, în fața ecranului, ascultând manele, cu mult sarcasm în ea, mai degrabă o rânjită decât o serioasă. În stânga era o fereastră de chat. Zic, ia să-i scriu ceva în română, că franceză mă îndoiesc că știe: „Baby, ce faci? Stai și asculți manele, mută webcam-ul ăla ieftin mai la parter”. Dau enter, error: „Inscrivez-vous pour voir les actions sans floutage”. Mrrr, caut altă femeie și descopăr că toate erau urâte cu spume. Zic, pula, nu-mi fac cont pentru voi. Mă întorc la expeditorul meu, zic, bă, oribilă creatură mi-ai trimis, nu pot să vorbesc cu ea. De ce, zice, ea vorbește din țâțe. E supremul. După câteva zeci de minute, îmi zice: „Auzi, o zis că-s prost”. Păi, ce i-ai zis? zic. „I-am scris, o mama, cikibucii” și ea, auzi: „O zis un prost, mamă ci buci, pe românește”. Final de capitol, el: „Vezi că, de obicei, dacă vorbești româna, te deconectează.”

—————–

În imagine: Sophie Taeuber-Arp, Hans Arp, Duo-collage, collage of papers, board and silver leaf on paperboard, 82 x 62 cm, Nationalgalerie, Staatliche Museen zu Berlin.

Comentarii

comentarii

Scroll to top