Viața fără Loriot este posibilă, dar fără sens

By Pinocchio N. Collodi / 14 February 2012 / Arts & culture

Cea mai scurtă carte din lume, spun gurile rele, se numește „O sută de ani de umor german”. Nu știu cît e de scurtă sau de lungă, cert este că Vicco von Büllow a scris, sub pesudonimul „Loriot“, o bună parte din ea. Să zicem bunăoară că un domn matur, important și serios (fără îndoială un om de afaceri vest-german de pe la 1970, jucat aici de Loriot) face, la un dineu în doi, o declarație de dragoste secretarei sale, care răspunde la numele bolovănos de Hildegard.
*
Să mai zicem că o bucată de fidea de cîțiva centimetri, rămasă din supă, i s-a lipit undeva pe față, și își schimbă poziția de fiecare dată cînd domnul, pe cît de important pe atît de emoționat, își duce mîna la față: ba îi atîrnă în colțul gurii, ba pe vîrful nasului, ba la rădăcina nasului, acolo unde s-ar sprijini ochelarii. Cum ar reacționa Hildegard? „Hildegard, acum te rog să nu spui nimic. Hildegard, te iubesc. Hildegard, de ce nu spui nimic?“ Dacă diversele motive de tăcere ar avea culori diferite, Hildegard ar schimba, rînd pe rînd, toate culorile curcubeului. Hildegard este mai întîi mută de uimire.
*
Apoi putem presupune un amestec matern și mut, de admirație cu compătimire: Bietul copil mare, uite cum își bat lucrurile astea joc de el. În fine, Hildegard rămîne mută de indignare cînd pretendentul îl face de două parale pe chelner (imigrant italian) că i-a adus un espresso cam rece: „Asta s-o faci la dumneata acasă, în cafeneaua dumitale de la Napoli“. În condițiile astea, negocierile sînt încheiate. Bucata de fidea își găsește poziția finală în fundul ceștii goale de cafea, în care domnul important își vede confirmată duritatea cu care a tratat chelnerul (și o spune), iar Hildegard are, în fine, un motiv excelent să nu spună nimic.

Sau să zicem că un alt domn (tot Loriot), mai matur și mai important, pentru că între timp sîntem în anul 1988, se îndrăgostește (da, ne repetăm) de aceeași doamnă care răspunde între timp la numele elegant de Margarethe. De data asta, domnul important („Mein Name ist Winkelmann: Win-kel-mann.”) are și o mamă, strivitor de dominantă, care își numește fiul în vîrstă de vreo 65 de ani „Pussi”. Un triunghi oedipal perfect, titlul filmului este „Oedipussi”, iar Margarethe este, ce altceva, psihoterapeută. Aici, psihologia este cea care își bate joc de personaje. Plimbarea romantică printr-un parc italian se combină cu o întîlnire (de altfel inofensivă) cu Mafia, iar Herr Winkelmann (de altfel depășit de situație mai mult decît oricînd) se proiectează pe sine în eroul atotputernic. Concluzia este psihoanalitică pînă la refuz și dincolo de el: „Două frunze mici și verzi stau pe o creangă, așa ca dumneata și ca mine. Una din ele cade din copac ca un pește. Sau ca o pasăre care bate la ușa noastră. Minunat.” (Pe lîngă cei doi trece un cățel mergînd în două picioare, anume pe cele din față.)

Haosul culminează cu razboiul soacrelor. „Fiica mea e psiholog. Psiholog cu diplomă. [Aici știm deja că Frau Tietze, mama Margarethei, habar nu avea ce este un psiholog.] Și ce a studiat fiul dumneavoastră?” „În orice caz, fiul meu [aici știm și că Herr Winkelmann nu avea studii] nu și-a pierdut vremea cu așa-numite studente. Care își deschid un salon de masaj cine știe pe unde și pretind că au pacienți.” Conflictul este aplanat pe moment de o diversiune, Margarethe își roagă soacra in spe să cînte ceva. Frau Winkelmann începe un lied de Brahms, care eșuează fix în punctul culminant. [Ceea ce se întîmplase, știm deja, și la repetiție.] Frau Tietze: „Vreau acasă, mi-e rău!” Herr Winkelmann: „Nu e rău deloc, nu-i așa?” Frau Winkelmann: „N-are nici un sens, dumnealor nici nu ascultă.” Frau Tietze: „Ba am ascultat. Am auzit tot. Ce ați spus despre fiica mea.” Frau Winkelmann: „Paul [numele oficial, folosit în locul cotidianului „Pussi” este de mare efect dramatic], cred că musafirii tăi vor să-și ia rămas-bun.” Vizita se încheie printre interjecții și invective, iar ultimul comentariu îi aparține, sec, lui Herr Tietze, aterizat în stradă: „Asta nu e pălăria mea.”

Deși sarcastic, Loriot este îndurător cu personajele sale. În secvența finală, Paul Winkelmann și Margarethe Tietze stau pe bancheta din spate a unei mașini. Se apropie unul de altul, se apropie, tot mai mult, și, cînd să se sărute, șoferul (nimeni altcineva decît Frau Winkelmann, supraveghindu-i prin oglinda retrovizoare) îi apostrofează: „Pussi!!” De data asta, Herr Winkelmann întinde mîinile și îi înfundă pălăria pe ochi, iar mașina o ia razna clatinîndu-se prin pădure.

Herr Winkelmann sînt eu. Și tu, și el, și noi. Frau Winkelmann la fel. Și toate celelalte personaje. Ca și la Caragiale, totul ar putea fi acum și aici.
Loriot a murit pe 22 august 2011, în vîrstă de 87 de ani. Titlul articolului de față este o parafrază la un citat binecunoscut, în care Loriot vorbea despre cîinii lui: „Ein Leben ohne Mops ist möglich, aber sinnlos”, adică: „O viață fără mops este posibilă, dar fără sens”. O spunem și noi, ca și el, cu toată convingerea.

Comentarii

comentarii

Tags: , , , ,

Scroll to top