“Arta serveşte la trăirea cu pasiune a vieţii, căci fără ea viaţa nu e nimic altceva decât singurătate, tristeţe, bătrâneţe, teamă, de moarte, zbaterea inimii. Ea dă vieţii un sens, o direcţie. (…) cred că există în viaţă o dimensiune ascunsă, o parte scufundată care susţine că sufletul e nepieritor, că e sortit unei forme de nemurire. Partea conştientă a sufletului, adică gândirea obişnuită, crede că vom muri şi de aici decurge dificultatea de a trăi – pentru că în fond când ţi-e frică de bătrâneţe şi moarte, ştiind că trecerea ta pe pământ e limitată, iar ca să scapi de asta, ai nevoie de un alt fel de speranţă. Lucrarea artistică se situează tocmai în această parte scufundată din noi înşine, care crede în nemurire.

Arta porneşte de la extraordinara idee că nu vom muri niciodată şi tocmai de aceea ea face viaţa pasionantă, căci adâncul sentiment al acestei eventualităţi ne ajută să suportăm existenţa. Dacă privim lucrurile astfel, avem posibilitatea de a aborda o problemă care, altminteri, ar fi de neînţeles. De ce să faci un tablou sau o sculptură? Şi de ce să le priveşti? Pentru că îţi dăruiesc o tresărire de viaţă, de speranţă.”
(Horia Damian, conversație cu Bern Wery, Editura Tandem, Paris, 2009)

Universul sideral al lui Horia Damian, reconoscibil prin tăcerile grele în culori tari, prin cerurile crepusculare cu divinitate absentă și singurătățile tragice în costum de formă geometrică ajunge, după ani de succes parizian, și în România. Ca un gest reparator față de artistul care și-a desăvârșit cariera peste hotare, Ministerul Culturii și Ambasada României în Franța au adus publicului român o sinteză a lucrărilor lui Damian, cuprinzând “cosmologii” din anii ’60 și, în pondere mai mare, opere din perioada douămiistă, printre care și “Marea Coloană”.

Pășind ferm pe granița dintre sculptură și arhitectură, considerându-se pictor și constructor, Horia Damian caută absolutul în formate de mari dimensiuni în care absența omului e mai elocventă și personală decât un portret realist, fotografic.

De dincolo de uși abia crăpate și piramide sau cocoțat în varf de coloane căptușite cu saci protectori, omul lui Damian pare să trăiască alături de Dumnezeu, o vastă singurătate în doi. Invizibili dar prezenți, cei doi gândesc utilitatea existenței în strigăt sigur dar ecou improbabil.

Drame în relief și exactitate dureroasă în discursuri scurte. La MNAC. Până pe 8 noiembrie.

Foto ©Iulia Stoian

Comentarii

comentarii