Re-enactment-ul istoriei

lapointe_2Avignon, 2009

Afişe în copaci, afişe pe garduri, afişe agăţate de cabluri şi stîlpi, de obloane şi scaune, afişe prinse de costume ca şi cum fiecare corp ar fi un spaţiu publicitar vital, afişe în baruri şi magazinaşe cochete, afişe care ţi se lipesc de retină sau pe care le uiţi în secunda în care le-ai văzut. Timp de 3 săptămîni, Avignonul e o macrostructură de afişaj, o industrie urbană care trăieşte din suflul autoregenrării imaginilor.

Artistul asociat al ediţiei 63 a Festivalului de la Avignon este dramaturgul şi regizorul Wajdi Mouawad (prezent în festival cu 4 texte, dintre care 3 – Litoral, Incendii, Păduri au fost prezentate într-un spectacol care a durat 11 ore), creatorul unui teatru epic piramidal care descinde în dinamica arhaică obsesiv reluată. Mouawad face surfing în memoria unei istorii neîmblînzite care bîntuie violenţele contemporane înscrise în personaje-globetroteri. Eroii sînt copii mereu pe drum, prinşi între vîrtejul vieţii cotidiene şi defrişarea rădăcinilor, între istorii colective şi personale pe care le descoperă ca şi cum şi-ar descoperi sursa unui limbaj uitat.
Una dintre temele ediţiei de anul acesta a Festivalului este istoria-spectru, istoria orchestrată coral ca un show al confruntărilor turbulente pe mai multe voci, sondată în spectacolul lui Amos Gitai – La Guerre des fils des lumière contre les fils des ténèbres, istoria recentă care pisează şi bîntuie hălci de viaţă intimă din prezentul congolez în performance-ul lui Dieudonné Niangouna şi Pascal Contet – Les Inepties volantes, istoria ficţionalizată, istoria din spatele istoriei, care suprapune adrenalina luptelor de stradă din Liban peste o poveste personală de o tandreţe bulversantă în Photo-Romance a artiştilor Lina Saneh şi Rabih Mroué, născuţi la Beirut în 1966.

Istoria microscopizată, transpusă în obiecte-vectori antropologici din Camera Isabelei (prezentat la Bucureşti în Festivalul Naţional de Teatru din 2007) a lui Jan Lawers, istoria ipocriziei colective şi a însingurării în trupuri care-şi sublimează autismul şi dau bolii strălucirea unei perle din La Menzongna – spectacol (invitat şi la Bucureşti în cadrul Festivalului UTE din 2008) al unuia dintre cei mai profunzi gînditori teatrali contemporni – Pippo Delbono.
Vasele de sînge ale istoriei se sparg în epiderma unui prezent care inhalează trecutul şi îl recalibrează în actualitate.

Combustia celui mai adînc dinăuntru

Dac-aş fi din nou, aş vrea să fiu în foc ca să ard pînă cînd nu mai rămîn nimic. Ca să-mi las carnea să simtă pînă la capăt explozia căldurii ultime. Scurcircuit al sfîrşitului şi-al începutului.

Cam aşa s-ar putea sintetiza senzorial experienţa Christian Lapointe (una dintre cele mai importante descoperiri pe care le-am făcut la Avignon), dramaturg, performer şi regizor care, la vîrsta de 19 ani, în urma unui accident, a stat în spital o lună cu arsuri grave pe tot corpul. C.H.S. – Combustie umană spontană, performance-ul prezentat în 2009 la Avignon porneşte de la această experienţă radicală pentru un performer care transformă evenimenţialul brut în hipertext dramaturgic. Lapointe are forţa unei bombe care aşteaptă din secundă în secundă să-ţi explodeze în faţă şi fragilitatea unui elastic care-şi întinde angoasele pînă cînd plesnesc. Lapointe este convulsiv şi combustiv, un artist-document al celor mai acute fisuri contemporane.lapointe_1

Performerul sondează rezervorul de arderi interioare care aruncă disoluţia corporală în agonia disoluţiei cosmice. Lapointe detonează panica şi trăieşte visceral, total, în proximitatea respiraţiilor morţii. Cu fiecare silabă care îi ţîşneşte din gură ca un jet de flacără, cu fiecare privire care devine animalică şi alienantă, artistul creează o poetică proprie, structurată pe tensiuni tăcute, pe arderi mute.

Stă pe un fotoliu şi, timp de o oră, nu se mişcă. Nici un muşchi facial nu se contractă, nici o trepidaţie corporală nu poate fi sesizată. Inteligenţa construcţiei din C.H.S. vine din staticismul magnetic cu care lucrează Lapointe, din combustia celui mai adînc dinăuntru. Nimic exteriorizat, nimic afişat, nimic artificializat. Totul fierbe în vene, în vintre, în visul dezintegrării organice.

Performance-ul este gîndit pe 3 voci (alături de Lapointe evoluează încă doi performeri-flash care se aprind în momentul în care au de spus un calup de text şi se sting după ce l-au spus) şi pe multiple temperaturi textuale interferente. Sînt alternate date statistice despre fenomenul combustiei spontană, reflecţii mitologice, evaluări sociologice, clipuri poetice într-un conţinut dramaturgic care hibridizat nu pierde nici un moment teatralitatea fiecărei intervenţii. Lapointe accentuaeză nimişcarea, combustia unui al doilea corp care irumpe din stomac şi plex. Nimic nu se mişcă cînd totul mişcă.

La final, din Lapointe rămîn urme ca dintr-un desen pe care ploaia l-a topit păstrîndu-i conturile. Bocanci, canistra de benzină, fotoliul gol. Memoria unei prezenţe scrijelite în propria noastră ardere.

Comentarii

comentarii

Scroll to top