Iarna trecută a fost cea mai ploioasă din istoria Portugaliei și cea mai devastatoare din viața mea. Mă simțeam ca și cum durerea mă făcea să mă scufund. Am adunat și mai multă durere, așa încât să reușească să mă dizolve în nimic până la capăt. Am pierdut 6 kg, plus jumătate din realitatea mea, jumătate din iubirea mea, jumătate din munca mea, jumătate din încrederea mea și din mine. Cu jumătatea rămasă, a trebuit să îl refac pe Rui, să îl remodelez din resturile lăsate în urmă în București.

În februarie, în timpul rezidenței de la Atelier Real (Lisabona), era frig și de cele mai multe ori ploua înăuntrul clădirii unde mâncam și lucram (doar bucătăria și dormitorul meu erau ferite de ploaie). Nu era nici un fel de confort, dar simțeam un val cald de tandrețe și blândețe în jurul meu, ca și cum toată lumea conspira ca sa mă salveze de mine însumi.
De la Nuno Cabral, profesorul meu de yoga incredibil de înțelept, la São, care mi-a împrumutat jumătate din casa ei labirintică (undeva între suburbii, zona rurală și oceanul Atlantic), la părinții mei, vechii mei prieteni și cei nou dobândiți, foști colegi și echipa din Compania Real-João Fiadeiro, cu toții “dădeau un bănuț” ca eu să mă regăsesc. Adunam toate aceste fragmente de sensibilitate și, într-un bun sfârșit, lumina, lumina magică, lumina multicoloră a iernii portugheze a început să lipească bucățile din mine.

Apoi a venit Mihaela, cu înregistrările din București. O rugasem să intervieveze persoanele care văzuseră seria de improvizații „Rui” pe care o făcusem la „Miercurea lejeră” în 2008 și 2009, și am văzut amândoi ce își aminteau Carmen Coțofană, Florin Flueraș, Edi Gabia, Iuliana Stoiănescu, Paul Dunca…
Ca o ghicitoare complicată, mi s-a dezvăluit ce făceam eu în România: construiam un mit, despre mine sau pentru mine, încercând să recapăt o tinerețe artistică pe care nu îmi permisesem să o trăiesc cand eram tânăr. Dar privind acele chipuri și amintindu-mi de toți ceilalți pe care i-am cunoscut la București, am înțeles și am acceptat povestea iluzorie pe care mi-am spus-o mie însumi.

În ziua după ce Mihaela a plecat, m-am întors la studio și am plâns timp de o oră în același loc unde o intervievasem pe ea cu o zi înainte. Ploua din nou, și iar apa picura din tavan, creând băltoace în locurile unde nu erau puse găleți și cutii. Hârtii de ziar, coli mari de hârtie, cărți erau împrăștiate peste tot, resturi, resturi, resturi, și nici o viață decât cușca mea goală.
Primul meu solo e o încercare de a aduce la lumină (sper eu, o lumină colorată) toate lucrurile pe care am încercat să le ascund cât am trăit în România. Corpul lui Rui este același, doar cu puțin mai bătrân (am aproape 39 de ani acum). Felul lui Rui de a aborda memoria ar putea să fie de asemenea același. Dar Rui care va apărea înăuntrul cuvintelor este o ficțiune. Acel Rui nu există decât pe scenă.
Rui Catalão

Sâmbătă, 5 iunie, ora 20.00, Sala Ronda

Comentarii

comentarii