Multe filme americane au impus figura celui trecut prin multe, de obicei și cu ceva victime pe conștiință, atât umane cât și etilice, care începe să negocieze cu teroriștii și, datorită capacităților sale de a ghici cele mai intime gânduri ale acestora, reușește eliberarea ostaticilor.

Milan Kundera negociază cu Fuentes, Gombrowicz, Bacon, Matisse, Malaparte etc. (în total ia parte la 30 de astfel de negocieri), iar cei eliberați sunt cititorii. Căci câți dintre noi, aflați sub teroarea timpului, să fi citit cu pixul în mână? Cînd erați foarte concentrați pe lectură, un vecin din metrou vă împinge și tocmai atunci săriți peste un cuvânt, să zicem tralala. Scos din context, vi se poate părea un exemplu stupid. Să vedem, negociem.

Vă dau un singur exemplu de negociere pe care Milan Kundera o are cu Louis-Ferdinand Céline din De la un castel la altul:

“ În romanul De la un castel la altul, povestea unei cățelușe care provine din ținuturile înghețate ale Danemarcei unde obișnuia să hoinărască mult prin pădure. Când a venit în Franța cu Céline s-a dus cu hoinărelile. Apoi, într-o bună zi, un cancer:

“…voiam s-o întind pe preș…imediat după revărsatul zorilor…nu voia cum o întindeam eu…n-a vrut…voia să fie în altă parte…în partea cea mai rece a casei și pe pietre…s-a întins frumos…a început să horcăie…era sfîrșitul…mi se spusese, nu credeam…dar era adevărat, era în direcția amintirii, de unde venise ea, din Nord, din Danemarca, cu botul spre nord, întors spre nord…o cățea tare credincioasă în felul ei, credincioasă pădurilor unde se pierdea în fugă, Korsör, acolo în nord…credincioasă deopotrivă vieții atroce…pădurile din Meudon nu-i spuneau nimic…a murit cu două…trei horcăieli stinse…o, foarte discrete…fără să se plîngă deloc…de fapt…și într-o poziție într-adevăr foarte frumoasă, ca în plin elan, în fugă…dar pe de o parte, înfrântă, sfârșită…cu nasul spre pădurile ei unde fugea, în nord, de unde venea, unde suferise…Dumnezeu știe!
O, am văzut nenumărate agonii…ici…colo…peste tot…dar nici pe departe atât de frumoase, discrete…fidele…ceea ce strică în agonia oamenilor e acel tralala…omul este mereu totuși pe scenă…cel mai simplu…”

„Ceea ce strică agonia oamenilor e acel tralala.” Ce frază! Și: „Omul este mereu totuși pe scenă„…Cine nu-și amintește comedia macabră a celebrelor „ultime cuvinte„ rostite pe patul de moarte? Asta e: chiar când horcăie, omul e tot timpul pe scenă. Chiar „cel mai simplu”, cel mai puțin exhibiționist, fiindcă nu e întotdeauna adevărat că omul se pune pe sine pe scenă. Dacă nu se pune el, îl pun ceilalți. Asta e soarta lui de om.
Și acel „tralala”!”

Bun negociator, nu-i așa?

Milan Kundera, O întâlnire, traducere din franceză de Vlad Russo, Humanitas, 2009

Comentarii

comentarii