Pentru prima dată în România (după Gellu Naum), marii autori scriu special pentru copii.
Vineri, 17 decembrie, la ora 17:00, scriitorii îi invită pe copii (dar şi pe copiii care încă nu au părăsit trupurile muşcate de ani) la Librăria Humanitas Kretzulescu, pentru a le povesti despre întâlnirile cu primele cărţi care le-au dat de gândit şi le-au deschis pofta de citit.

În premieră, thechronicle.ro vă oferă un fragment din povestea Ioanei Pârvulescu.

Prima carte cu secret

Ioana Pârvulescu

Era o zi de vară care topea toate contururile şi făcea oraşul să pară moale ca o cocă. Oamenii se refugiaseră prin case, străzile erau pustii, numai soarele călătorea încet de tot de-a lungul lor, umplând rigolele de lumină. Aşa că ne-am adunat cu toţii în pivniţa noastră răcoroasă, unde erau trântite alandala obiecte care nu se potriveau unele cu altele, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii care nimeresc la o petrecere unde nu cunosc pe nimeni şi se miră ce caută ei acolo, într-o asemenea companie. O sobă de bucătărie cu plită neagră devenise suportul pentru un stativ plin cu eprubete prăfuite, o ladă umplută pe sfert cu nişte cartofi zbârciţi, cărora le crescuseră mustăţi tari şi albe se învecina cu câteva perechi de schiuri, un fotoliu cu arcurile ieşite stătea lângă un radio uriaş, de pe vremuri, şi tot aşa, vă închipuiţi ce se poate strânge, timp de mai multe generaţii, într-o pivniţă de casă veche transilvană.

Era vacanţă şi, fiindcă afară era neobişnuit de cald pentru un oraş de munte, nu prea aveam ce să facem. Când am spus că „ne-am adunat cu toţii“ mă gândeam la cei patru copii din casă. Verişoara mea Dina avea 14 ani şi ştia o mulţime de lucruri despre viaţă, care pe mine mă lăsau cu gura căscată.
Era o fată frumoasă, avea păr şaten, breton, ochi albaştri, alungiţi, ca-n picturi. Fratele ei (şi vărul meu), Dorin, semăna bine cu ea, numai că avea 12 ani şi era de pe atunci foarte băieţos. Amândoi, cum aţi observat deja, au nume care încep cu D, aşa au vrut părinţii lor. Cât despre părinţii mei, au pus şi ei o condiţie: numele copiilor să fie fără r, sunet pe care mama n-a învăţat niciodată să-l pronunţe cum trebuie.

Fratele meu, Mihai, avea pe-atunci 10 ani, ochi foarte pătrunzători, verzi ca pădurea, şi era cel mai vioi din grupul nostru, venea mereu cu câte o idee antrenantă. Cât despre mine (mă cheamă Ioana), eram cea mai mică şi, cu siguranţă cea mai nătăfleaţă dintre toţi, abia terminasem clasa întâi. Credeam orice mi se spunea, luam totul în serios şi nu înţelegeam deloc metaforele, aşa că e de mirare că tocmai eu am ajuns, s-ar zice, scriitoare. De pildă, odată, când mergeam prin parc agăţată de mâna unei mătuşi, iar un domn glumeţ s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Uite ce ochi negri ai, de ce nu te-ai spălat pe ei azi-dimineaţă?“, mătuşa a râs, iar mie mi-au dat lacrimile: mă spălasem! Mă spălam în fiecare dimineaţă! Sau în ziua asta călduroasă despre care vă povestesc, când Dina, care se aşezase pe braţul fotoliului
cu arcurile ieşite, ne-a zis, oftând cam teatral, „Doamne cât e de cald, m-a lovit în moalele capului!“, m-am uitat la ea îngrozită şi parcă aşteptam să văd o gaură sau dimpotrivă, un cucui în creştetul ei şaten. Îmi închipuiam căldura ca pe o măciucă, iar capul Dinei având undeva, sub păr, „un moale“ al lui, ca o vizuină. Mi-am dus repede mâna la cap ca să văd dacă am şi eu moalele capului meu, dar, din fericire, al meu era tare peste tot. Şi tocmai atunci am auzit-o pe verişoara mea spunând:
— Fata asta e cam tare de cap.

Ei, da. După ce ne-am tot foit căutând o idee bună de distracţie, Dorin, care aduna încă de pe atunci poveşti de familie, ne-a întrebat dacă ştim despre bătrânul nostru unchi, mă rog, să zicem unchi, de fapt o rudă foarte îndepărtată, care ţine un anticariat. Eu nu ştiam de el, ştiam doar, întâmplător, ce înseamnă un anticariat, fiindcă aveam unul în apropiere de şcoală şi treceam des pe lângă vitrina lui cu cărţi închise şi deschise. Aşa că, atunci când Dina s-a uitat la mine şi mi-a spus că nu are nicio legătură cu cariile sau cu anti-cariile (eram mereu ameninţaţi de părinţi că dacă nu ne spălăm pe dinţi, o să facem carii), cred că n-o să vă miraţi că m-am bosumflat. Habar n-aveam de ce are un nume atât de cariat, dar ştiam, oricum, că înăuntru se vând şi se cumpără cărţi vechi (…).

Editura ART, alături de invitaţii ei, Ioana Pârvulescu, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Simona Popescu, Fanny Chartres, Doina Ruşti, Florin Bican, Tina Sâmihăian şi Liviu Papadima, vă aşteaptă la lansarea antologiei „Care-i faza cu cititul?”. Cele 25 de texte din acest volum coordonat de Liviu Papadima deschid seria „Cărţile mele”, o nouă colecţie a Editurii ART, coordonată de Tina Sâmihăian şi concepută ca o „instigare” la citit a celor între 10 şi 14 ani.

În cuprinsul cărţii care urmează să fie lansată vineri la Librăria Humanitas Kretzulescu semnează 25  mari autori români care, în premieră pentru viaţa editorială românească, scriu special pentru copii. Autorii acestui prim volum sunt Florin Bican, Paul Cernat, Ioan Groşan, DanLungu, Robert Şerban, Rodica Zane, Cezar Paul Bădescu, Laura Grunberg, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan Sociu, Cristian Teodorescu, Călin Torsan, Ioana Bot, Mircea Cărtărescu, Fanny Chartres, Vasile Ernu, Bogdan Ghiu, Simona Popescu, Vlad Zografi, George Ardeleanu, Neaju Djuvara, Caius Dobrescu, Ioana Nicolaie, Ioana Pârvulescu, Doina Ruşti.

Comentarii

comentarii