Mulțumim doamnelor și domnișoarelor pentru participare și sperăm că nu vă veți supăra pentru faptul că îi vom acorda premiul acestei ediții – Woody Allen, Apărarea invocă nebunia, lui Mece.
Motivația juriului: mai mult decât o soluție, Mece ne-a oferit o poveste.

ps: vă rugăm să nu lăsați totul pe ultima sută de metri. Sunt ultimele ore ale concursului Face a book, organizat de Librăriile Humanitas. Ultimele corecturi, vă rugăm!

N-am râs niciodată, în schimb am avut noroc. Deh, nu le poţi avea pe toate!
E important să ai noroc. Am fost norocos de mic – uite, de exemplu, abia acum, la maturitate, când am împlinit 30 de ani, îmi pierd ultimele fire de păr de pe cap.
De asta mi-am amintit când m-am trezit gol în faţa unei tarabe din centrul vechi la care vindeau 2 ochi imens căscaţi către clientul care, se pare, eram. Spectrul ruşinii m-a traversat: să-şi fi dat careva seama că de cotaţiile iridiului nu mai ştiu nimic de când cu incidentul acela delicat cu lăptuci de import-export şi s-ar fi destrămat pe loc toată imaginea pe care mi-o construisem. Între mine şi Privire era o hârtie (A4, îndoită perfect pe mediana laturii mari) pe care scria „bananas”. M-am agăţat de asta, dar n-a ţinut şi hârtia a cedat. Sunt un tip care reacţionează bine la stres şi dezechilibre – m-am hotărât să fac conversaţie, ca şi când iridiul era în continuare ocupaţia mea de căpătâi. Am întrebat perechea de ochi ce rost mai are în ziua de azi să vinzi banane. Mi-a răspuns „I guess we keep goin’ through it because, uh, most of us need the eggs.” Corect! Norocul se ţinea scai de mine în ziua aia, mai rău ca engleza. Cred că era „happy hour” pentru că-n jurul meu se strânseseră toţi cei care, altfel, ar fi sărbătorit criza financiară privind în gol la celelate tarabe. Ultima dată când mai multe persoane m-au înconjurat a fost când aveam vreo 16 (?) ani. Eram la zilele Craiovei, în centrul oraşului şi Direcţia 5 zicea ceva de un înger. Mai mulţi cunoscuţi au venit în jurul meu, m-au ridicat pe braţe şi m-au aruncat în sus de tot, după care au plecat. Am înţeles rapid că mulţimea îşi dăduse seama că sunt bugetar (cum?) şi urma să mă linşeze pentru sporul acela de zâmbet. Bugetarul este kriptonita respectului pentru cei care adorm gândindu-se la iridiu. „Take the money and run!” (ochii ochii aveau o mână şi cu ea îmi întindeau pumn de bancnote). Ceea ce am şi făcut. Nu înainte de a cumpăra un kil de curmale foarte scumpe. Oricum nu aveam unde ţine banii ăia.

Comentarii

comentarii