Invitație la coagularea sângelui

Ecaterina Vrana, Mendel and the Sprinkler Lady, ulei pe pânză, 180 x 210 cm

Picioarele cocoșului suferă îngrozitor ca să iasă din gâtlejul animalului deja putrezit și uscat, și cerul care se vede bine din gaura pe care o lasă ochii goi ai coloanelor ne amintește mereu de lipsa noastră absolută de coeziune chimică despre care Max Ernst ne vorbește într-un poem.

— Salvador Dalí, Da

Ecaterina Vrana, The Sprinklers Sitting Face to Face, 2017, ulei pe pânză, 180 x 210 cm

Dacă expoziția O femeie fără secrete are nevoie de vreun avertisment, acela ar fi: „Nimeni nu poate intra aici dacă nu este inocent”. Legitimația inocenței expiră prin însăși ieșirea la lumină (ens rationis) a lui de ce. Fără să te întrebi dacă e bine sau rău ce faci, ai fost inocent atunci când ai omorât o vrabie, pentru că nu ai știut până unde se întinde viața. Noua privire, coruptă, nu mai captează, ci împrăștie un nevăzut peste văzut. E imposibil să scrii așa cum pictează Ecaterina Vrana. După cum nici unui vocabular antropomorfic nu i se poate secționa subteranul necâștigătoarelor înțelesuri. Neocultat, fără manual de instrucțiuni, scăpat de sub protectoratul consecințelor. E de parcă o limbă e naturală numai dacă e procreată de ocolișuri și nedeslușiri. Până și trecerea timpului este un ocol care te înnebunește printr-un irepetabil care nu încetează să se repete.

Naturii îi place să se ascundă, spune Heraclit. Astăzi știm totul despre natură, mai puțin dacă ea se ascunde din frică, din pudoare sau din rea-voință. Dacă Ecaterina Vrana nu are nimic de ascuns, înseamnă că este apărată de marele zid al absenței unei istorii (o biată spinăraie de legi și procese). „În cuvântul dragoste există cuvântul zid”, panoramează Edmond Jabès. Pictura este în cele din urmă o decepție estetică pentru că zidurile ei sunt hotărâte. Contrar literaturii, pictură fără granițe nu există. Cum să te înalți deasupra acestor închideri înconjurătoare? Pânzele Ecaterinei Vrana nu se compun, ci se ivesc ca adânciri extra-plastice într-o minte în afara conștiinței umane (noul high-life: nu să ieși în lume, ci în afara lumii). Ele sunt decupaje neînduplecate în carnea spațiului, forme de contact și de păstrare a obiectului iubirii cuiva. Die Realität este o subpunere, o extraferență mărginașă.

La Ecaterina Vrana, apelez la vigoarea catalană, fiecare picătură de apă (albastrul aniversării) este un număr și fiecare picătură de sânge (roșul buzelor) o geometrie. Cu toții ne-am născut în noaptea simplificărilor: suntem copiii nedoriți ai miezului nopții. Happy birthday! Și totuși ne găsim neobosiți în a scurma după cavitatea mătăsoasă în care doarme și visează „sărutul ușilor”. Urare și lucrare, în Happy Birthday!, prima vertebră a femeii mărturisite, distanța dintre feminitate și copilărie este de fapt singura apropiere suportată. Tot acest calm, toată această liniște funebră, comestibilă, este de fapt fericirea. Senzualitate și inocență, o întâlnire cum nu se poate mai rară, crudă și prohibită. Tremurul din pensulația Ecaterinei Vrana arată că ea a fost acolo, de față, și nu și-a imaginat nimic. Ieșirea din pânză este ca ieșirea ochilor din orbite: o surescitare încremenită.

Ecaterina Vrana, The Kiss of Hospital Doors, 2017, ulei pe pânză, 180 x 220 cm

Cea mai desăvârșită apocalipsă ar fi ca animalul să supraviețuiască omului. Ha-ha. Oaie, pește, pasăre. Mărci domestice și hieroglifice. Barometre sensibile la fiecare nouă rană. Elixire de viață scurtă. Sau semne din naștere (o pasăre în zona gleznei). Apar în unele și dispar în altele. Entitățile din jur – ca și când nu le-ar vedea nimeni – sunt instituții geografice, neregulamentare, surprinse în ultimele îmbrățișări amoroase, întorcând spatele la suferința celuilalt sau încolțite de bani de nuntă și de trei sferturi de beznă înnorată. Departe de divinitate, deci de „genitocentrism”, organele lor sexuale sunt înlocuite de stropitori (psihanal.: sexualitate infantilă) deschise. Lucrările Ecaterinei Vrana sunt anti-artistice și directe. E de ajuns să le fixezi cu privirea. Cu fixitatea unei amintiri ce nu se lasă uitată.

Cuplul. Apoi femeia ca „model colectiv și cultural de complezență”, femeia care trebuie să-și cosmetizeze prezența și să urmeze dictatul frumuseții într-o societate în care curând nu vor mai fi posibile ereziile. Două alarme vitale: așa cum se indică în Noua dezordine amoroasă, cu cât o societate este mai ostilă, cu atât cuplul este mai necesar indivizilor. O femeie fără secrete este o femeie care refuză să se consume și să se joace de-a păpușile cu ea însăși. Contesa Cocoșată care sărută cadavrul rafinat al morții este un model feminin al Ecaterinei Vrana. Ea nu numai că ține piept morții, dar o și seduce. Dacă la început vorbeam de imposibilitate, acum slăbim cureaua la dificultate. E greu să atașezi vreun sentiment picturilor Ecaterinei Vrana. E plânsul tău ridat, erotic, în cascadă, e despărțirea ta oficiată în fumul gros al liturghiei albe care mereu o întinerește.

Ecaterina Vrana, I’m Missing My Sixteens!, 2017, ulei pe pânză, 180 x 220 cm

Ecaterina Vrana a pictat la fel dintotdeauna. E reconfortant să știi că undeva nu se schimbă terminațiile și că măcelul biologic e scos din priză.

„În pat nu mai era decât un fir de păr.”

REVERIA ÎNCEPE ÎN NECONȘTIINȚĂ.

______________________

Expoziția de pictură O femeie fără secrete a Ecaterinei Vrana a fost prezentată de Galeria Nicodim din București în octombrie 2017.

Foto (c) Galeria Nicodim, București

Comentarii

comentarii

Scroll to top