“Dispozitivul” nu este unul în adevăratul sens al cuvîntului: nu este însoțit de o schemă tehnică, instrucțiuni de folosire, nu conține interdicția de a nu fi introdus în gură, în cadă, în prăjituri cu frișcă, de a nu face duș împreună cu dispozitivul pornit, dar povestea scrisă de Ligia Keșișian o îndreptățește să cîștige concursul The Chronicle și cartea de memorii a Piei Degermark, Dumnezeu numără lacrimile femeilor.
Mulțumim și lui Raluuu, și lui LittleLion – doar o milisecundă de lacrimă v-a lipsit pentru a câștiga. Important e că sunteți pe podium.
Ligia, te rugăm să ne scrii pe adresa catalin.stanescu@mediapozitiv.com pentru a afla cum să intri în posesia cărții.

Povestea Ligiei:

Satul Sansloi se îndepărtase atât de mult de cer, încât nu mai ştia să fie ziuă, nici ploaia nu mai putea să scalde ţarina în viaţă. Era format din două alei intersectate, iar la răscruce se afla o fântână. Poveştile bătrânilor spuneau că pe vremuri în sat poposeau mulţi drumeţi şi că aceea fusese o aşezare binecuvântată. Drumul care lega satul de restul lumii dispăruse complet, odată cu secarea râului lângă care se afla. În Sansloi locuiau nu mai mult de o sută de oameni, toţi de vârstă medie, bătrânii pieriseră cu toţii şi niciun copil nu se mai născuse pe acele meleaguri de ani.
Pe fântâna din centrul satului era o tăbliţă, pe care se putea citi, cu litere topite în fier, următoarea inscripţie: „Jertfa voastră izvorâtă din ochi şi din suflet să-mi daţi, iar eu vă voi dărui şi suflet, şi viaţă, şi bucurie în pântece”. Nimeni nu părea să ia în seamă sau să înţeleagă aceste cuvinte, socotindu-le rodul unui fierar care locuise în sat în urmă cu foarte mulţi ani, nimeni nu le mai ţinea socoteala, şi despre care se spunea că a înnebunit când soţia sa şi-a dat duhul în râu, în incercarea de a-şi salva pruncul în primejdie. Fusese ultimul copil în sat, iar pe ea, ultimii bătrâni o socotiseră a fi ultima femeie în acel ţinut unde spiritul se prăbuşise iar oamenii nu mai aveau grija să îl aducă înapoi. Oamenii uitaseră să iubească, femeile nu mai ştiau să plângă. Nicio lacrimă nu mai căzuse în fântâna fierarului iar satul a dispărut în nefiinţă şi nimeni nu mai ştie unde a fost. Au rămas în urmă doar cele două alei pustii, iar în perimetrul lor iarba a uitat să mai crească, păsările nu au ştiut să mai zboare.

Comentarii

comentarii