Stiller – tăcutul, liniştitul.

Visez „catedrala episcopală” a Ineului. O construcţie subterană, o infratectură din care rămăseseră doar zidurile exterioare, oarbe, şi nişte poadoabe care-i „atestau” stilul gotic: mici rozete din piatră, ogive. O navă imensă şi goală, statui de sfinţi (ce păreau cadavre mumificate) îngrămădite toate într-un colţ.

Stiller, vinerea viitoare, prieteneşte ţi-o spun, tribunalul te va condamna să fii tu însuţi. Să-ţi porţi, aşadar, numele.

La interviul de vineri, turcul-neamţ era pistolul. Eu eram alb, el – migdalat. Oacheş. Poate că pentru mine culoarea era un lucru natural, acceptat, pentru el, însă, nu. Îşi belea ochii aceia de sheherezadă masculină şi de chinuia să joace rolul nemulţumitului exigent.

Ce cumpăneam eu ieri: oare e posibil să pierzi un interviu (de job) pentru că intervievatorul consideră că i-ai privit prea insistent începutul de chelie? Un neamţ (alt neamţ) cu pielea scalpului congestionată, cu faţa lucioasă de la sebum, un teuton cu părul cel blond pus pe fugă, dar şef, şi asta compensează orice. La fiecare fir de păr găsit dimineaţa în chiuvetă mai respinge câte un candidat la slujbă.

Gardianul falsului Stiller îşi cere zilnic porţia de povestire „ca un cititor de gazetă”. Arestatul preventiv, omul-care-nu-e-Stiller, trebuie să împartă cu el câte un episod pe zi din povestea vieţii lui de până atunci. Gardianul e un ascultător atent şi activ. Uneori îl mai şi corectează pe narator.

Relaţia Julikăi cu Stiller: o iubire-dependenţă între doi infirmi sufleteşte. El avea nevoie de vulnerabilitatea ei bolnăvicioasă, ca să o domine, ea nu se sfieşte să-l lege pe el de boala ei.

„Spaima că ai putea fi nefericită alături de mine m-a legat mai strâns decât orice fericire pe care ai fi putut să mi-o dăruieşti.” (Stiller – Max Frisch)

Comentarii

comentarii