Ei, cum explicăm mania japoneză? Romanele japoneze contemporane încă mai strâng în jurul lor ceea ce s-ar numi un cult. Haruki Murakami e un scriitor care știe de ce scrie – fără să (se) mintă. Din simplul fapt că milioane de cititori așteaptă devotați și răbdători în rând să le fie servit următorul volum. În Europa, experimentul parcă a devenit definiția eșecului, în orice caz nu mai are priză (nu că Murakami ar experimenta; el are rețeta softness-ului). Se merge pe calcule, pe antecedente, pe risc minim, pe clasic, cât se poate. Semnificativ sau nu, în Japonia s-a publicat acum câțiva ani primul roman scris prin SMS, consumat de (alte) milioane de cititori. Haruki Murakami nu e nici pe departe o cotitură în literatura japoneză, dar este un scriitor de succes, care s-a nimerit într-o – sau a dibuit chiar el – o conjuctură. Iar conjucturile favorabile sunt atât de improbabile, încât nu ai cum să nu fii curios să afli, pasionat de fenomenul literaturii, cum Murakami s-a scos pe viață. Nu ne putem explica asta citindu-i, evaluându-i romanele. Ele ne pot doar omorî timpul, așteptând în aeroport avionul care are o întârziere de trei ore din cauza ceții. Dar nu ne poticnim aici.

Cititorii lui Murakami au observat probabil că romanele japonezului privilegiat sunt doldora de cântece. Poate și-au explicat asta printr-o altă pasiune a japonezilor, anume karaoke-le. Japonezilor le place să cânte în public, e un fel de mers la cinema pentru ei (aici poate fi subliniat iarăși statutul special al Japoniei, determinat de predispoziția lor la manie: multe dintre albumele de muzică, atunci când sunt lansate în Japonia, apar cu un bonus track). Însă nu asta e justificația primară a abuzului de muzică în romanele lui Murakami, sau de ce prezența muzicii nu e întâmplătoare. Într-un editorial din The New York Times, Murakami e supranumit „mesagerul jazz-ului”.

Haruki Murakami at his jazz bar, Peter Cat, in Sendagaya, Tokyo, 1978

Până la sfârșitul anilor 1970, Murakami a fost proprietarul unui club de jazz din Japonia, pe care l-a deschis după terminarea facultății, împrumutându-se de bani de la toți prietenii și la care a renunțat odată ce s-a apucat de scris. Se numea Peter Cat. Nu făcea cine știe ce profit din cafea, alcool și concerte în weekend, dar îi permitea, spune el, să asculte jazz de dimineața până seară și asta îi era de-ajuns. Desigur că, până la urmă, nu a fost de-ajuns. La 29 de ani a început să fie înnebunit de dorința de a scrie un roman, deși nu știa cum se scrie un roman de talia lui Kafka sau Balzac (autorii nominalizați de Murakami) și nici nu era încrezător în talentul lui pentru ficțiune (se plângea că n-are un stil al lui). În condițiile astea, cum să îți propui să transformi scrisul într-o sursă de subzistență? Păi, uităm că există conjucturi, mai capricioase și perverse decât cele mai rele istorii. Țelul lui Murakami era acum (!) de „a scrie ca și cum ar cânta la un instrument muzical”. Bănuim că pianul, dacă tot a fost dat de mic (dar nici acolo, mărturisește el, nu avea tehnică). E un caz, nu, că individul ăsta nu s-a ratat, ba din contră, a dat peste cap cifrele de vânzări.

Așa arăta în 2010 clădirea în care s-a aflat clubul de jazz al lui Haruki Murakami (la etajul 1). Foto: Kirai

Când vorbește despre romanele lui, Murakami ne trimite la cuvântul ritm. Ritm, ritm, ritm – pe care l-a transplantat din jazz în literatură. Spune că tot ce a învățat despre literatură, despre a scrie, vine din muzică și, dacă nu ar fi fost obsedat de muzică, probabil că n-ar fi devenit niciodată romancier. Modelele lui literare rămân Miles Davis, Charles Parker, Thelonious Monk. Pe site-ul haruki-music.com, cititorii din scoarță ai lui Murakami au început să adune cântecele menționate în paginile romanelor (→12). Mozart, Bach, Haydn, Duke Ellington, The Beatles, Bob Dylan, Michael Jackson, Beach Boys, Radiohead ș.a. sunt deja arhivați. Acolo puteți asculta piesele sau contribui cu altele (menționând pagina din roman, preferabil o ediție englezească).

Și, că tot l-a numit Peter Cat, în drum spre fostul club al lui Murakami nu e exclus să întâlniți o pisică, așa cum a pățit-o un călător.

Foto: Kirai

Comentarii

comentarii