Vântul părea că se plictisise să smotocească frunze, bluze, buze, bucle, fuste înflorate, spre nemulţumirea bătrânilor şi adolescenţilor, dar chiar şi a soţilor plictisiţi prea devreme, apele lacului pe marginea căruia câţiva pescari speraseră ca mica furtună ivită din senin să trezească la viaţă nu numai plutele, devenite nişte pietre plutitoare, ci şi somnii cei graşi, oarecum filosofi, pentru care deja se asiguraseră că au în casă mărar, pătrunjel, mălai, ardei iute, cimbru, ienibahar, leuştean, piper, sare grunjoasă, mentă, cartofi noi cât oul de porumbel, ulei de măsline şi portocale, vin alb şi roşu, roşii şi încă vreo 8, hai să fie 20!, ardei iuţi şi usturoi, pentru borş şi pentru o saramură pentru care să toţi prietenii să îi pomenească 20 de ani, sau cât ne-o mai da Cel de Sus, măcar să îi ajute pe căcăcioşi când m-or înmormânta, căci numai prietenii, care sunt părtaşi, dar şi tu lor, la toate amantlâcurile şi necazurile tale, care te-au vazut hohotind, bolind, şchiopătând, scoţând cu greu bani, când or fi fost, din buzunar, sau spărgând masa, când or fi fost, numai ei vor fi aspri, tăcuţi şi nu îţi vor scăpa coşciugul de pe umeri şi se vor putea târgui cu popa, să mai scadă şi el, căci şi mortul a fost om şi nu se cade să îi luăm tocmai acum pielea de pe el, dă-o-n aia mă-sii, iartă-mă, părinte, tocmai atunci vântul se potoli făcându-i pe pescari să înjure furioşi, doar un ciung scuipă în apă şi râse, daţi-vă dracului de nenorociţi, vă îmbuibaţi?, frunzele, fustele, buclele şi bluzele să nu mai trezească nici un interes nimănui iar în liniştea acelei după-amiezi numai un muget de vaci, aflate pe păşune, în Ţara Vacilor, transmitea cui avea chef să le asculte că iarba e aşa cum trebuie, că ugerele le sunt pline şi abia aşteaptă să le fie stoarse, că totul e aşa cum nu se poate mai bine în cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

Nu veţi citi aşa ceva în scenariul lui Quentin Tarantino* şi acei dintre dumneavoastră care nu aţi rezistat niciodată în faţa vreunei pagini de Sadoveanu veţi răsufla uşuraţi.

Cartea curge alert, doar câteva indicaţii, minimaliste, acolo unde este cazul. Dacă îl ştiţi deja pe Tarantino şi aveţi o pasiune pentru el&film, o veţi citi cu o foarte mare curiozitate pentru a depista diferenţele dintre cuvânt şi peliculă.

Pentru a savura verbul lui QT: „ Acum, dacă am încerca să determinăm ce atribut împărtăşeşte poporul german cu o fiară, acesta ar fi vicleanul instinct de prădător al uliului.
Negri-gorile-creier-buze-miros-forţă fizică-mărimea penisului.”

O puteţi dărui taţilor şi prietenilor îndrăgostiţi de literatura de război, veteranilor războiului din Afganistan, celor care doresc să se afirme în industria cinematografică, frumoaselor prietene fumătoare de ţigări de foi şi de pipă, vameşilor bulgari şi lui Sergiu Nicolaescu. Dar şi ticăloşilor din viaţa voastră. Ticăloşilor fără glorie în sens literal.

Ps: Sper ca Editura Art să aibă în minte o a doua ediţie a scenarocărţii lui Tarantino însoţită de benzi desenate, mai ales pentru că genul este prea puţin prizat în România (să fie din cauza desenatorilor, din cauza povestitorilor? Nu am făcut nici un studiu pe această temă). Ar fi minunat. Deşi chiar şi o revistă culturală ar putea introduce acest gen (Dilema Veche? România literară?)

*Quentin Tarantino, Ticăloşi fără glorie, traducere din limba engleză şi note Andra Matzal, Editura Art

Comentarii

comentarii