Azi eşti, iar mâine nu, fortuna labilis, soarta schimbătoare, azi eşti sus, mâine eşti jos, toate aceste leit motive a căror existenţă se identifică cu istoria omenirii reprezintă reţeta unui film cu succes de casă, căci mărirea şi decăderea vând de cînd ne ştim sau ne intuim.

Când în ultima zi a târgului Gaudeamus am ajuns tocmai la timp pentru a urmări discursul lui Gabriel Liiceanu la lansarea cărţii Piei Degermark, Dumnezeu numără lacrimile femeilor, am fost puţin surprins: nu era vorba nici de Heidegger, Noica, Pleşu, Cărtărescu ori Ioana Pârvulescu. Am urmărit discursul, am citit şi prefaţa şi nimic nu m-a mai mirat.

Gabriel Liiceanu: “La sfârşitul anilor ’50, idealul de frumuseţe feminină, cel puţin pentru noi, băieţii de la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti, era întrupat de femeia suedeză (iar pentru adolescenţii anilor ’80, femeia din Torente, romanul lui Marie-Anne Desmarest n.m.). Blondă şi vaporoasă (dar nu spălăcită), cu ochi verzi sau albaştri, cu trupul zvelt şi atletic, ea hrănea în mod optim fantasma erotică a adolescentului care avea nevoie simultan de o reverie exotică şi de o viguroasă strângere în braţe. În prima tinereţe nu mă eliberasem încă de portretul suedez al iubitei ideale. Îi adăugasem, în schimb, un apetit pentru absolut care creştea pe măsură ce în viaţa reală ratam întâlnirea cu el.
La cumpăna vârstei de 25 de ani, când “căutarea idealului” ia forme patetice, am fost marcat de două filme care, la un interval scurt unul de altul, spuneau acelaşi lucru: că preţul realizării iubirii absolute este moartea (ne putem gândi şi la Corbul lui Edgar Allan Poe n.m.). Cele două filme erau Elvira Madigan al lui Bo Widerberg (1967) şi Romeo şi Julieta al lui Zeffirelli (1968). Din amândouă reieşea, în feluri diferite, că adevărata iubire dintre un bărbat şi o femeie nu poate supravieţui în lumea de aici.”

Defect de filolog, nu am putut, deschizând cartea, să ocolesc prefaţa, dacă ar fi fost semnată de către un anonim poate că da,  dar nu m-a influenţat în receptarea ei. O poveste puternică, scrisă de o răsfăţată de soartă. Pia Degermark se naşte într-o familie suedeză bogată, un paparazzo o surprinde dansând cu viitorul rege al Suediei, Carl Gustav, şi se declanşează nebunia: regizorul Bo Widerberg vede fotografia şi o consideră eroina perfectă pentru filmul Elvira Madigan. Pia Degermark devine cu acest rol, înainte să termine liceul, prima actriţă suedeză laureată la Cannes şi cea mai tânără laureată din istoria Cannes-ului, apoi urmează o cavalcadă aiuritoare pentru ea: întîlnirile cu Sharon Tate şi Polanski, cu Jim Morrisson şi Jack Nicholson, căsătoria cu moştenitorul familiei (ori imperiului) Siemens, Pier Caminneci, divorţul, căsătoria cu un hoţ narcoman şi o condamnare la 14 ani de puşcărie pentru fraudă – vorbim de ţara, modelul suedez atît de drag după 1989, din care toţi oamenii bogaţi pleacă în Elveţia sau la Monte Carlo.

Sper să nu vă ofensez oferindu-vă un citat din Sharon Tate şi din carte, citat care poate reprezenta motto-ul vieţii Piei Degermark: Beauty, brain and a cunt, that’s deadly.

O carte minunată. Mai ales pentru că foarte puţini dintre noi realizăm darurile cu care ne înzestrează Iisus/Buddha/Mohamed/Nietzsche/Michael Jackson/Bin Laden/Charles Sanders Peirce/Stalin/Royal Bank of Scotland.

Pia Degermark, Dumnezeu numără lacrimile femeilor, cu o prefaţă de Gabriel Liiceanu, traducere din suedeză şi note de Liliana Donose Samuelsson, Humanitas, 2009

Comentarii

comentarii