Naked City ar putea fi lesne acuzaţi de tradiţionalişti de crime împotriva jazz-ului. Ar merita acelaşi dispreţ pe care anti-hegelienii îl vor fi manifestat faţă de noţiunea de sistem filosofic. Desfiinţaţi de Biserică pentru că au scos toţi diavolii ce sălăşluiesc în creaţia finală, fără apel la pocăinţă. Asemenea riscuri însă, s-au dovedit nesemnificative. Ţinta celor de la Naked City era de a distruge absolut toate normele morale. Lucru pentru care muzica de sfârşit de secol XX le va întinde biletul către universalitate. Cum era de aşteptat, „trădarea” s-a produs din interior. John Zorn, fondatorul Naked City, este unul dintre cei mai competenţi saxofonişti de jazz ai secolului XX. În prolifica sa carieră (cca. 160! de albume, în diferite proiecte, şi alte sute de colaborări), nu s-a preocupat decât de explorarea (încă neîncheiată) a avangardismului. În 1995, îşi înfiinţează propria casa de discuri, Tzadik Records, prin care urmăreşte să sprijine şi să lanseze muzică experimentală şi de avangardă (fapt semnificativ: anul trecut, sub egida Tzadik, a apărut albumul Ziori semnat de „hipnotica” Maria Răducanu). În 1990, pe când Naked City propunea Torture Garden, pură senilitate pe bandă magnetică, întregul mapamond intra în febra Baywatch. Cel mai sever statement muzical al lui Zorn, Naked City, s-a născut, ca orice potenţial dezastru sau mers înainte, prin interogaţie. În 1988, mintea lui John Zorn formulase următoarea întrebare: cât de departe poţi ajunge, folosindu-te de un „banal” saxofon, o chitară, un bas, o clapă şi un set de tobe? Răspunsul: cât se poate de departe. Atât de departe, încât, după numai cinci ani de „schizofrenii lucide”, Naked City decid să-şi pună zilele în cui. Muzica ce o creaseră devenise mult prea „populară” şi „periculoasă” pentru gusturile lui Zorn. Cum altfel? Un bărbat căzut pe un trotuar, cu un revolver la mică distanţă de corp, aparent împuşcat în cap, reprezenta imaginea primului lor album (fotografia a fost capturată de Weegee, renumit, cu precădere, pentru imortalizarea crimelor stradale). Naked City, predicatori ai obscenului, nebuniei şi fricii, să omită faptul că moartea fascinează mai mult decât înspăimântă? Cum îi stă bine unui avangardist, John Zorn este lipsit de decenţă. Dar exista, la începutul anilor ‘90, o altă cale de a crea una dintre cele mai controversate formule de exprimare muzicală? Astăzi, cu greu (am ales varianta optimistă) mai întâlneşti un muzician consacrat de jazz, care să compună o piesă precum Jazz Snob Eat Shit. Cu greu îţi mai este dat să asculţi un album despre care să crezi că este o insultă adusă întregii umanităţi. Naked City şi-au asumat, în cunoştinţă de cauză, un destin comparabil cu cel al Marchizului de Sade. Însă, din nou, oamenii nu-şi dădeau seama că într-o lume relativă, precum cea a muzicii, deţineam un adevăr absolut (M. Blanchot). Înglobând o esenţială arhivă a perversiunilor extreme, nu de puţine ori, Naked City au căzut în morbid. De la Le Jardin des Supplices la nopţile criminale ale lui Weegee, de la ultima execuţie publică din capitala chineză (cca. 1905), în practica leng tch’e, la păpuşile pubertare ale lui Hans Bellmer, Naked City au răscolit şi suprasolicitat sufletele damnate pe acest pământ, împrumutând glasul şi conştiinţa lor mută. Responsabil pentru această „intermediere” va fi Yamatsuka Eye; o alegere „evidentă”, spune Zorn, dat fiind că Yamatsuka Eye este „nebun de legat”. Pentru Naked City, lucrurile rămân cum nu se poate mai clare: istoria omului nu este decât „o istorie a distrugerii sinelui şi a altor fiinţe”. Cât despre dreptate, ea nu va fi înfăptuită decât dacă, „la Judecata de Apoi, se vor măsura numai lacrimile”.

foto: Naked City’s Radio album cover, by Man Ray

Comentarii

comentarii