Mallarmé spune că dansatoarea nu este o femeie care dansează, căci nu este deloc femeie, şi nici nu dansează. Valery l-a cunoscut pe Degas, a şi scris despre el acest hibrid de biografie, Degas, dans, desen. Degas era un om care respingea facilitatea. Degas spunea că muzele nu stau de vorbă între ele; lucrează, toată ziua, despărţite. Seara, când lucrul e sfârşit, se regăsesc şi, atunci, dansează; ele nu vorbesc. Având sânge napolitan, ajungea repede la ţipete. Alături de pictură, îndrăgea metalurgia, mecanica şi maşinile termice. Când a fost trimis la Vincennes pentru un exerciţiu de tir, în 1870, Degas bagă de seamă că nu vede ţinta cu ochiul drept; Degas presupuse că îşi pierduse parţial vederea din cauză că locuise îndelung într-o mansardă umedă.

Degas era sclipitor şi insuportabil. Avea şi se prefăcea că are cel mai nesuferit caracter. Răspândea spirit, în combinaţie cu o risipă de ironii. Se şi lăuda, când şi când, că este un om de gust. A fost printre primii care au înţeles ce putea să-l înveţe fotografia pe pictor, şi ce anume se cădea ca pictorul să nu împrumute din fotografie. Pentru Valéry, Degas e împărţit între poruncile domnului Ingres şi farmecele stranii ale lui Delacroix. El a dus în paragină noţiunea de subiect, restrângând toată latura intelectuală a artei la câteva dezbateri asupra materiei şi a culorii umbrelor. Admira şi invidia siguranţa ochilor şi mâinilor lui Manet. Cât ţinea conversaţia, Degas se uita pe pereţi. Era un excelent călăreţ care nu avea încredere în cai.

Avea o ciudată sensibilitate pentru mimică. În Neapole, nu există cuvânt fără gest, relatare fără imitaţie. Huysmans spunea, totuşi, că Degas picta dansatoarele cu oroare. Lui îi plăcea să vorbească despre pictură, dar nu putea suferi să se vorbească despre ea. Mai ales din partea literaţilor. Când Valéry l-a întrebat ce înţelege prin desen, Degas i-a răspuns că desenul nu e forma, ci maniera de a vedea forma. Atunci izbugnea furtuna, continuă Valéry. Valéry dându-i impresia că definiţia i se pare zadarnică şi fără importanţă, Degas îi striga că nu pricepe nimic. Bertha Morisor notase într-un carnet câteva spuse de-ale lui Degas, invitat la masă: „Violetul umbreşte”. „Arta e falsul”. Din amintirile lui Ernest Rouart: Degas se mulţumea foarte greu şi găsea rareori că o pictură este terminată. De fiecare dată când vedea un tablou de-al său, se apuca să-l retuşeze, ajungând uneori să-l distrugă. Punea mare preţ pe compoziţie, pe arabescul general al liniilor.

Simţul tactil continua să-l domine. Pipăia lucrurile. La moartea unui vechi prieten, ceru să fie dus lângă cadavru. Voia să-i pipăie faţa. Valéry scrie în epilog că Degas a trecut prin toate culorile singurătăţii. Cu ochii stinşi, mormăia, între aprige tăceri, „nu mă gândesc decât la moarte”. Pe 25 septembrie 1917 va sosi vestea morţii lui Degas. De ani de zile, Degas era absent. Nu se ştie dacă Degas conştientiza că Europa se afla în război. Printre ultimele sale lucrări se numără şi un autoportret. Degas îl arăta spunând: „Aduc a câine”.

Desenele sunt reproduse din Paul Valery – Degas, dans, desen, Editura Meridiane, 1968.

Comentarii

comentarii