Când eram deja băieţandru, mi-am cumpărat „Insuportabila uşurătate a fiinţei” cu certitudinea că de-acum nu mai contează, cel mai frumos titlu îi aparține lui Kundera, ca şi cum ar fi fost plăsmuit de toate minţile fictive la un loc. Zăpada nu se topise încă de pe crestele munţilor; poate aştepta să termin romanul ăsta, care părea să aibă ceva din răceala „principiilor cerului” şi din sexualitatea îngerilor. Mi-a rămas de atunci sub piele obsesia personajelor lui Kundera, de a se lepăda de animalitatea lor schingiuită. Acolo, ea era justificată teologic. În „Insuportabila uşurătate…”, „căcatul e o problemă mai dificilă decât răul.” Actul de defecare e înfățișat ca un blestem de nespart, unul care împinge la o rupere categorică a fiinţei, în o mie de fărâme. Gnosticii secolului al doilea afirmau că Iisus „mânca, bea, dar nu defeca”. Primii izgoniţi nu au fost lăsaţi să uite de natura lor murdară, drept urmare Marele Anonim i-a aruncat în libertatea unor trupuri defecte.

O scurtă paranteză ajutătoare: personajele lui Kundera sunt teleghidate de o zbatere congenitală a fiinţei. În lupta lor, caută să domine teritoriul altor specii de creaturi. Sunt fiinţe care îşi mărturisesc, cu pantalonii în vine, „ai să mă recunoşti în trăsăturile unui copil care nu va vedea niciodată lumina zilei.” De asemenea, literatura lui Kundera este o ultimă enclavă a iubirii. Numai aici au mai supravieţuit cei care, cu degetul îndreptat înspre inimă, întreabă, ce să fac dacă aici există? Personajele rămân batjocorite, ridiculizate, subordonate şi derivate din iubire. Au o scârbă şi un dezgust fizic faţă de tot ce mişcă punţile spirituale (pe care le traversează în genunchi). Curată nebunie: ei nu caută împărtăşirea iubirii, ci confirmarea existenţei ei – ei vor să ştie că undeva există sau a existat. În „Iubiri caraghioase” bărbatul e conştient: „Ştiu, fetiţo, că ai rămas însărcinată cu un altul.” Cum se comportă el mai departe? Îi răsplăteşte dragostea ei (pompată în altcineva) cu dragostea lui.

Femeile lui Kundera nutresc o ură feroce faţă de propriul sex. Într-un fel, pentru ele, pizda rămâne o rană „deschisă”. Seamănă cu punctul de vedere al mamei mele, îmi aduc aminte, pentru care pizda era cel mai urât lucru de pe faţa pământului. Aşadar, drumul firesc (prin deducţie) ar fi fost ca personajele lui Kundera să fie, mai degrabă, asexuale. Dimpotrivă: erotica, pe lângă că e abundentă, dă pe-afară de violenţă. Timorarea unanimă faţă de sex ajunge să se lichideze printr-un fel de „de ce mă sileşti să mă retrag când ştii că te iubesc?”, „nu îmi plac cartofii fierți; de ce îmi tot dai?” Paranteză închisă.

Ani după, avem să citesc „Viaţa e în altă parte” şi am tresărit la secvenţa când mama poetului staţionează în spaţiul băii: „fiindcă mama (…), încă din anii copilăriei, avea oroare de clipele când trebuia să se aşeze pe scaunul closetului (cel puţin avea grijă de fiecare dată să nu fie văzută intrând într-un asemenea loc), şi avea perioade când se ruşina să mănânce de faţă cu alţii, deoarece masticaţia şi îngurgitarea i se păreau, pur şi simplu, respingătoare.” Aşadar, urmează Kundera un pattern al convulsiei defecaţiei, o stigmată a animalității? Curiozitatea asta m-a purtat de la un roman la altul.

Băile imaginate de Kundera funcţionează ca nişte pitoni reticulaţi, aici se calcă pe pipăite, aici se rupe amintirea, aici stomacul se contractă. E locul slăbiciunii plesnite pe pereţi şi al vulnerabilităţii „modernizate”. În „Cartea râsului şi a uitării”, Tamina era ştearsă la fund în timp ce stătea pe oala closetului şi ridicată apoi ca şi când căzuse pe stradă, într-o criză de epilepsie. Îi trag alţii apa, îi pun alţii cămaşa pe ea, o împing alţii înspre chiuvetă. Iarăşi, în „Iubiri caraghioase”, medicul-primar prefera să urineze în natură decât în aşa-numitele „instalaţii civilizate”, care i se păreau dezgustătoare. Şi asta, la fel, dintr-o motivaţie religioasă (voia expres ca pământul, în care spera să se întoarcă, să îi înghită urina). În „Lentoarea”, se exclamă persiflator: „Gaura curului, o, ce eliberare!”

Să ne întoarcem de unde am început, la „Insuportabila uşurătate…”, şi să reţinem bine acest lucru: „Dumnezeu nu are intestine, şi omul nu seamănă cu El.”

Fireşte că am îmbrăcat totul în veşmântul generalităţii, dar cred că aceste chei universale pe care le şlefuiesc mental vor deschide odată (şi vor închide) o singură uşă. Sunt ca maimuţa aia despre care se spunea că, dacă ar scrie anapoda la tastatură, doisprezece ani încontinuu, (tot) ar nimeri un vers din Shakespeare. Cheia asta va deschide registrele timpului – pe care nici o apă nu le poate şterge. Bănuiala mea e că acolo s-ar ascunde un singur gest al voluptăţii, împământenit, care se repetă până la autosuficienţă.

Comentarii

comentarii