În 1971, Charles Bukowski împlinea 51 de ani și lucra la poștă. În ianuarie, „cel mai copiat scriitor american” este contactat de un editor din State, care-și propusese să înființeze o editură specializată pe poezie americană. „Charles, îi propune M., îți plătesc 100 de dolari pe lună, până la sfârșitul vieții, dacă renunți la slujbă și te ocupi doar de scris. Dacă mi-ai oferi din când în când un manuscris, ți-aș fi recunoscător. Mi-ar plăcea totuși să scrii un roman, știi și tu, romanul se vinde mai bine decât poezia.”

Zis și făcut. Bukowski își dă demisia. Peste două săptămâni îl sună pe M.
— Vino să-l iei.
— Să iau ce?!
— Romanul. L-am terminat.

Așa a apărut „Poșta”, primul roman al lui Charles Bukowski.
Prima propoziție a romanului: „A început cu o greșeală.”

Charles Bukowski este, cu siguranță, un caz paradoxal: cel mai urât bărbat din toate timpurile, care a scris printre cele mai senzuale poezii, poezii trupești după care cad pe spate femeile. Notorietea de bețiv și notorietatea de poet ale lui Bukowski au mers, deci, mână în mână. Urâțenia monstruoasă a lui Bukowski a ieșit din burta unei femei sau, de fapt, i-au pricinuit-o viciile lui paroxistice? Aproape că nu există fotografie sau filmare în care Bukowski să nu aibă un pahar în mână sau pe masă, sau să nu fie mangă. Când îi privești fața, ești tentat să rezolvi ecuația urâțeniei prin alcoolismul lui genetic: individul ăsta și-a spart pe față sticle de rom sau de whisky, îți spui.

Dar nu. Bukowski a suferit, din copilărie, de acnee. Dar, la fel, o acnee neimaginat de extremă. Se spunea că avea puroaie pe față „cât merele” și că nu puteau fi sparte decât cu clești de metal. Craterele lunatice de pe fața lui Bukowski sunt cicatricele puroaielor care îi însămânțaseră mușchii faciali. Nu numai că a fost un copil-pocitanie, dar a avut și un tată sinistru și violent, de la care a moștenit alcoolismul și nimic altceva. Bukowski își amintea că tatăl lui îl bătea atât de rău încât, noaptea, nu mai putea să doarmă decât pe burtă. Când avea, cred, 16 ani, Bukowski deja începuse s-o ia pe urmele tatălui: venise, într-o seară, beat acasă și vomitase pe hol. Reaminesc că Bukowski a fost bătut sistematic, până atunci. Când l-a văzut, tatăl lui l-a prins de ceafă și, ca pe câini, „a dat” să-l pună cu nasul în propria vomă. Bukowski se rugase de el: „Tată, nu face asta.” „Dumnezeii mă-tii de copil”, etc. Bukowski îl imploră iar: „Tată, te rog nu face asta.” Nu l-a lăsat. Atunci, Bukowski și-a bătut tatăl — care, după, nu a mai îndrăznit să-și atingă fiul nici măcar cu un fir de păr.

Știu că pizdele vor să fie umezite de pule-Bukowski, dar ce nu știu ele e că Bukowski a fost un bărbat demn de milă. Nici o femeie normală (fizic) nu putea să îl găsească pe Bukowski altfel decât RESPINGĂTOR. Eu cunosc un bărbat (inteligent și arătos în parametri obișnuiți) care mi-e foarte apropiat sufletește și care a suferit un accident în urma căruia și-a pierdut un picior (era tânăr când s-a întâmplat „smulgerea” din genunchi). Din cauza accidentului, „a fost constrâns” să se căsătorească cu o femeie cu dizabilități. Firește, sunt o familie frumoasă, au un copil împreună, dar ce crunt pentru un bărbat să se gândească, ce femeie („normală”) s-ar fute cu un bărbat fără un picior, cu mine îndeobște?

De aceea, pe Bukowski l-ar fi găsit senzual, l-ar fi futut, obiectiv vorbind, doar o femeie-pocitanie, așa cum a fost el. Subiectiv vorbind, s-au futut cu el, mai târziu, și femei „tinere și frumoase” — dar doar pentru că ajunsese celebru. Au fost (nemeritat de multe) femei care au spus: „M-aș fute cu Bukowski” sau „M-am futut cu Bukowski”, dar nici o femeie nu a îndrăznit să spună „M-am futut cu bărbatul ăsta” sau „M-aș fute cu bărbatul ăsta”, observându-l la o masă, arătând înspre „anonimitatea” lui. Pentru că „bărbatul ăsta”, fără ecusonul „Charles Bukowski” a fost un puroi estetic sau o mumie neîmbălsămată.

Bukowski a fost, așadar, la antipodul „bărbatului fatal”. Atracția erotică totală, fatalitatea sexuală, se petrece numai atunci când nu știm nimic despre el sau ea, când el sau ea este doar „apariția” care te face să îți spui, cât mi-aș dori să ne futem. Atunci, să fiu eu invidios pe Bukowski, când Bukowski ar trebui să mă invidieze?

Mai citiți.

*Am ales ca imagine reprezentativă o copertă a unui volum de poezie de Bukowski, pentru că despre cel mai urât bărbat din toate timpurile se poate vorbi, dar nu se poate arăta.

Comentarii

comentarii