Patti Smith este o Eternitate cu trăiri umane. O Monalisă care pictează, o Venus din Milo care îşi fabrică propriile mâini. Probabilitatea unui astfel de miracol este la antipod cu „ceea ce se întâmplă în şah, după primele cinci mutări, atunci când există mai multe posibilităţi decât atomi în Univers”. Documentarele despre muzicieni sunt halucinante tocmai pentru că au efectul unei coliziuni frontale: îţi arată în flux continuu cât de goală este viaţa pe care o duci. Dar rămâne spaţiu berechet pentru consolare. În mod cu totul regretabil, marii iluminaţi (sau mai micii iluminaţi) ai lumii au dus o viaţă, generos spus, cvasi-banală (şi continuă să o ducă cu perspicacitate). Nu mai reţin cine spunea că, atunci când îl întâlnise pe James Joyce, avusese poate cea mai mare decepţie a vieţii sale, neimaginându-şi vreodată că Omul care scrisese Ulise putea fi atât de plictisitor şi neinteresant! Un alt exemplu de viaţă plictisitoare şi minte strălucitoare ar putea fi Kant; care, să fim sinceri, începuse să devină interesant spre finalul vieţii, când avea pierderi colosale de memorie şi mari probleme de percepţie a timpului. Până la urmă, totul poate fi argumentat, de ce a fost aşa şi nu invers. Aproape totul poate fi de înţeles. Însă, oricât de blasfemic ar suna, nu poţi ajunge să iubeşti cuvântul (credits to Bess McNeil), sau orice altă formă de exprimare. Brâncuşi nu va fi iubit pentru Pasăre în spaţiu, Paul Celan nu va fi iubit pentru Trandafirul nimănui. În definitiv, ceea ce îţi rămâne să iubeşti este această viaţă care-ţi stă în faţă. Să ne exersăm, deci, capacitatea de a iubi cu acest documentar rarisim, Patti Smith: Dream of Life, care are concentraţia a o mie de vieţi.

Tweet