Charles Baudelaire se gândește la corpul lui neiubit care refuză salvarea drogurilor, la cum se răzbună acest corp obsedant și transparent. Se gândește la picioarele lui care se umflă, la stomacul care se balonează, la scheletul lui cariat, la sexul care nu i se mai scoală.

Se gândește la carcasa care a devenit atât de devreme, atât de cu grabă. Lui, care a descris altădată bătrânețea celorlalți bătrâni, i-a venit rândul. Un vers îi tot revine în minte, dar nu-i mai cunoaște sensul: et qui refait le lit des gens pauvres et nus. Se gândește și la oraș, la „șarmul complicat al acestei capitale îmbătrânite” care odată l-a iubit și celebrat.

Apoi se gândește la el însuși. La viața lui, la destinul lui, la ceea ce a fost și la ceea ce ar fi putut fi. La ceea ce ar fi trebuit să fie și la ceea ce nu va mai avea timp să fie. Se gândește la Bruxelles, la Paris, întrebându-se ce caută în acest oraș odios. Aceeași ceață, aceeași confuzie de nedescâlcit. Așa va fi sfârșitul?

Astăzi Charles Baudelaire vrea să plângă. Să-i vorbească în nume de rău pe surzii care n-au înțeles nimic. Poate că Florile răului n-au putut fi ascultate de urechile obișnuite, poate că rimele și metaforele lor au fost invizibile ochiului care și-a format imaginea cu Émaux et camées. Sau poate că numele lui Hugo sau de Gautier iradiau atât de necruțător, încât lumina Florilor a devenit nedetectabilă.

Beția anonimatului. Poetul fără nume, spectrul. Vocea lui clară, dar fără corp, care sâcâia ore-n șir. Această umbră lejeră care plana asupra nopții și, cu puțină șansă, o tulbura. N-au trecut nici zece ani și resimte că un întreg secol l-a doborât. Nu mai vorbește. Vocea i-a devenit caraghioasă, dezacordată, nesigură. Nu mai scrie. Fizic și mental nu mai este capabil să o facă.

Dacă ar mai avea regretul unei ultime cărți, dacă ar mai vrea să scrie o carte, ar fi prima carte față de care ar fi sigur că nu ar vrea să o scrie. O carte de suveniruri. El vede această carte, o simte, dar nu o scrie. Știe ce formă ar avea, îi înțelege muzica, îi vede lacunele, ses lignes de force. Ar fi o carte a măștilor nu a minciunilor. Dar nu o va scrie.

Există în lume scriitori ai unei singure cărți. Există scriitori care încă de la început, oricare-ar fi presiunile și tentațiile, sunt siguri că nu vor scrie decât această carte și că ea singură va fi aportul lor la istoria gândirii sau a frumuseții. Există în lume poezii. Poeziile lui Baudelaire aveau toate un plan, o structură. Rimele poeziilor lui erau calculate după legi perfecte.

În Florile Răului puroiază o geometrie impecabilă. Fie că vorbim de-o rozetă, de un diamant sau o piramidă întoarsă. În A une Madone, numărul de versuri a fost ales în funcție de vârsta mamei. Baudelaire a ținut să precizeze că niciodată, niciodată nu a simțit vreo emoție din cele descrise în poeziile sale.

Există în lume scriitori care, înainte de a scrie primul rând, se poticnesc de sensul lanțului de idei, al ansamblului. El nu. Lui Baudelaire i se rupea pula de cuvinte și îl durea în pulă de sens. El a fost un pasionat al formei. Il commençait par les vides… Baudelaire scria prin gesturi și gândea cu zgomot. Împroșca pagina virgină cu cuvinte. Și foarte, foarte târziu ajungea la rime. Se spune că Baudelaire nota punctuația înaintea cuvintelor.

Nu după admiratori a tânjit Baudelaire, ci după o secretară.

[din romanul lui Bernard Henri-Lévy, Les derniers jours de Charles Baudelaire, Grasset, Paris, 1988]

în foto: Charles Baudelaire, cu patru ani înainte să moară; fotografie de Étienne Carjat.

Comentarii

comentarii