O dată la doi ani, norodul artelor contemporane se năpusteşte spre Veneţia, la Bienală. E un eveniment ce face din Veneţia cel mai turistic loc de pe faţa pamântului. Trebuie spus că Biennale di Venezia este cea mai veche şi totodată cea mai prestigioasa bienală din lume. Sunt şi eu angrenat în acest joc, aşa ca m-am urcat în maşina şi … cap compas – Venezia. Am facut însă o greşeală. Itinerariul meu a fost Viena – Ravenna – Veneţia.

La Viena, n-am rezistat tentaţiei să revizitez unul dintre muzeele mele preferate – Kunsthistorisches Museum, Acest muzeu este mult mai prietenos decât Louvre-ul pentru că are exact atâta artă cât poţi îngurgita în 2 ore,  fără refluxuri gastro-vizuale. Vă recomand ca de fiecare dată când îl vizitaţi sa daţi o fugă prin el şi să vă opriti doar acolo unde arta loveşte de la distanţă. De obicei lovesc greii.

Anul trecut m-a facut sa plâng un Vermeer, anul asta revelaţia a fost un Velazquez. Mai precis trei tablouri cu infanta Margarita. Care de aproape erau pictură abstractă, însă dacă te dădeai trei paşi în spate “bling!” apărea infanta cu acel gest arhicunoscut prin care ridica rochiţa în lateral ca într-o prezentare-reverenţă.

După Viena m-am îndreptat spre Ravenna. E un oraş mai de plajă, cu o istorie milenară în care există mozaicurile bizantine cele mai bine prezervate. Basilica San Vitale şi Biserica Sfântul Apolinarie cel Nou  lovesc direct în plex. Artiştii mozaicari de secol V – VI au o prospeţime care te face sa te gândeşti că, de multe ori, istoria este circulară.

În fine, ajung şi in Lagună, unde aveam ca azimut Bienala de artă contemporană dupa cum vă spuneam. Din nefericire fac o greşeală capitală – în loc să mă duc direct acolo, fac un detur şi intru în Galeria dell’Academmia. Acolo – sunt lovit în moalele capului de câţiva artişti “contemporani” de secol XVI – Tizian, Tintoretto, Giorgione, Veronese şi Giovanni Bellini.

Este incredibil cum nimic din contextul facerii acelor tablouri nu mai există (nu mai vorbim la fel, nu ne mai rugăm ca ei, nu ne mai îmbrăcăm la fel) şi totusi e ceva care te înfrânge fără prea multe ocolişuri. “Ospăţ în casa lui Levy” a lui Veronese este hi-fi cinema la superlativ, iar “Batrâna” lui Giorgione e un frison rece pe spinare. După ce-am ieşit am mai trecut şi pe la Scuola Grande di San Rocco unde Tintoretto face spectacol total.

În loc sa las Bienala pe a doua zi am insistat şi am mers să vizionez expoziţia din Arsenale şi pavilioanele naţionale din Giardini dei Castello. În mod previzibil îmi venea să urlu : unde sunt artiştii? Au apărut vreo doi trei (Miguel Barcello, Michelangelo Pistolleto sau Bruce Nauman), însă restul nu făceau decât să consolideze corul artiştilor neproblematici, fără viziune, care nu fac decât să asculte cuminţi directivele curatoriale de tip “joc cu mărgelele de sticlă”.

Pavilionul României este un exemplu relevant. Totul pare un proiect al unui premiant de clasa a X-a făcut după canon. Nu supără pe nimeni, nu mişcă pe nimeni, şi va trece neobservat până şi in cv-urile artiştilor prezenţi. Titlul şi ideea curatorială sunt un şablon pseudo-intelectual: “Seductivitatea intervalului”.  Mi-a fost greu să inţeleg despre ce interval e vorba acolo însă e clar ca seducţia lipseşte cu desăvârşire.

Am ieşit din hruba de rigips transpirat şi plictisit. Pe acoperisul construcţiei observ o plantă anemică (un bostan sterp) care încerca sa dea un aer rustic poveştii. Aud ca artista Andreea Faciu  este acuzată de “plagiat” pentru această lucrare penibilă. Tristă situaţie de ambele părţi!

Şi totuşi, dragi amatori de artă, nu trebuie să picam în lamentaţii de tipul “ou sont les neiges d’antan”. Exista o lege în jocul de-a arta : tot timpul va exista mai multă artă proastă decât artă bună.

Comentarii

comentarii