Am dat peste seminarele lui Badiou (întinse pe aproape trei decenii și transcrise aici); privilegiul de a curta chiar și de la distanță (de timp și spațiu, dar și de cunoaștere) un gânditor în țarina ideilor (țarină care, pentru mine, deși nu sunt de fel utilitarist, are de-a face strict cu actul de deportare și de defalcare a unei idei) și, totodată, de a-l surprinde pe cel mai important filosof francez în viață, la o adică, scuzându-se că nu a putut susține seminarul trecut din cauza unor probleme intime, dar că acum, în trecutul nu foarte îndepărtat deci, doamnelor și domnilor, mi-am propus să clarific astăzi ce înțeleg eu prin teoria axiomatică a subiectului, ar trebui să facă din risipa celulozei a zece hectare de pădure un banchet.

Seminarele lui Badiou, în cazul ăsta, nu sunt niște firimituri neadunate din plictiseala gândirii, cu toate că sunt cuplate unui modus de reflectare în șantier (stadiu care permite tocmai mutarea în permanență a poziției ideii, croșetarea ei, fie nod peste nod; în șantier, afirm, nici unei idei nu i se permite sleirea în de neînțeles). Mă gândesc acum, deși am detestat, fiind un alienat-bifurcat, trăind cu mintea în altă lume în această lume, din secunda doi didacticismul, oratoria surdă în golul nimănui – și, dacă mă gândesc înapoi, prea puțin am priceput prin eforturile celorlați și – la fel, prea puțin prin eforturile mele, cum aș putea convinge un străin de texte, să-l numesc, să aibă curiozitatea de a citi filosofie, nemaipunând la socoteală franceza (statistic, observ, preferăm să ne tragem sufletul citind un Husserl tradus în română decât să ascultăm starea vremii de mâine, transmisă în franceză).

Întâi, impedimentul limbii: ce nu li s-a explicat învățăceilor, cred, într-o manieră absolut sinceră și, preferabil, prietenoasă, este că un text este un animal (bun de tăiat). Ce înțeleg prin asta? Înțeleg că, din capul locului, un text are părți necomestibile (copite, mațe, organe sexuale ș.a.m.d.) sau, in extremis, părți care îngrașă inutil. Fiind vorba de o limba diferită de cea nativă, dar apropiată, franceza, sub nici o formă nu poate exista scuza: „Nu citesc în franceză, pentru că nu înțeleg”. Toți vorbitorii de limba română înțeleg ~30%, sau peste, din fondul de cuvinte al limbii franceze (al latinelor). Citind cumva orbește în franceză, nu prinzi în replică gramatica franceză; nici nu e scopul unui cititor de texte în franceză sau de ori de care (căruia nu îi este necesar să știe să scrie/vorbească în franceză, pentru a înțelege despre ce e vorba, adică grosul – care intră cu vârf și îndesat în cei 30%). Studiu de caz: „Aujourd’hui il pleut à délayer le ciel”. Nu citim în franceză, pentru că nu înțelegem, dar oare ce să însemne? Poate însemna, pe bâjbâite, că plouă sau plânge. Astăzi e irelevant. Am înțeles ce era de înțeles și, oricum ar fi, planurile au fost stricate. Nu importă, la fel, ce înseamnă „à délayer le ciel”; „à délayer le ciel” devine grăsimea textului; ține deja de estetism că plouă torențial, „de rupe cerul”.

Învățând aproape mimetic franceza, când eram virgin la suflet, nu știu prin ce ocolișuri sau relaționări am dedus că „rendez-vous” înseamnă „sex în trei”, iar „ménage à trois” înseamnă „să faci curățenie în bucătărie”; și, totuși, n-am fost departe; tradusesem, de fapt, în capul meu care-și deschidea cu greu petalele rațiunii – ca toate florile albastre, finalitatea sensurilor (a te fute în grup <—> a face curățenie [în grup]). Engleza „proficiency” am învățat-o încet, încet, de asemenea, domestic, belind ochii la televizor (apărea o vacă pe ecran iar jos scria „cow” ș.a.m.d.). Unde vreau să bat cu impedimentul limbii: se poate întâmpla să nu știi o boabă de italiană, pentru că nu ți s-a „predat” o oră în școală, de exemplu, dar, când citești un text în italiană, nu se poate întâmpla să nu înțelegi despre ce e vorba, dacă poți înțelege cuvintele de până acum. 2) Cât se poate de înșelătoare și convenția sărăciei de senzații a științei (și a conferențiarului de științe). Ce poate fi mai plictisitor, ne întrebăm, decât o conferință despre evoluţia sindicalismului european după cel de-al doilea Război Mondial? Nimic, aparent.

Dar amintire: când mai crescusem oleacă, m-am hotărât să asist la conferința unui academician, un elenist renumit, eram prevenit, pentru conferințele lui extrem, subliniat extrem, de plictisitoare. Eu, însă, mă plictisisem toată viața, nu aveam cum să mă (mai) plictisesc. Se trăgea de mine, mai bine hai să ne futem în alea două ore; nu pricepi că e oră de somn la ăla? Nu! am spus, dincolo de presentimentul că mă așteaptă un coșmar, de îndată și imediat, fără șovăire și aproape instinctiv, în contra propriilor mele instincte; coșmar fiindcă eram, totuși, la vârsta la care nu înțelegeam de ce, la un moment dat, se înnoptează. Cu ce m-am ales (dincolo de faptul că nu am reținut nimic din prelegere)? Nu o să uit niciodată când a povestit că citea noaptea, cu cartea scoasă pe geam, la lumina felinarului din stradă, pentru că în casă îi tăiaseră lumina. (Matrice: „Tratat despre lumină” era un volum de poezii, cu o copertă vișinie, țin minte, al cărui titlu mă fascinase în mod neobișnuit și care, descoperisem mai târziu, nu a existat decât pentru mine; nimeni nu a zărit vreodată volumul, cu excepția mea, o dată, și nimeni n-a știut să aștearnă pe hârtie, fie digitală, nici măcar un rând care să amintească de „Tratatul despre lumină”.) În fine, trei roman: utilitatea filosofiei. Pornesc de la năzuință: nu mi-am dorit niciodată o „viață utilă”, ci o viață frumoasă. Am răsfoit DEX-ul, pagină cu pagină, nu ca să aflu sensul cuvintelor, ci ca să găsesc cuvintele potrivite. Prin urmare, mai degrabă sunt în tabăra celor care le pun piedică pe stradă jongleurilor de concepte filosofice. Pentru un nepracticant al filosofiei, înțelegerea conceptelor, a sistemului de idei, e iarăși, folosesc aceeași terminologie, o grăsime.

Filosofia este în primul rând o extra-terestr-izare; în cel mai rău caz, citind filosofie devii un confluent al stranietății limbii; ceea ce, pentru un estet, nu poate fi decât cel mai bun caz. Altfel, nimic nu are sens. O spun oarecum jovial, pentru că cel care m-a contrazis, acum vreo doi ani, chiar un filosof de profesie, argumentând că putem avea un sens dacă ne racordăm existența la un „comun”, s-a sinucis între timp. Nimeni să nu vorbească despre sens (nici măcar al cuvintelor), pentru că vorbește baliverne. Cu ce suntem mai diferiți de țiganca analfabetă, filmată cum urla, aproape plângând, că nu a înțeles nimic din viață? Nici o înțelegere nu o să întreacă în importanță, până la urmă, iubirea și moartea. Să fi(i) citit e egal cu mulțimea vidă. Bine, aproape că m-am convins să fac o copie fizică a lecțiilor lui B. care, în regimul sever al transmutării ideilor, sunt puse în ordine după knockout-ul opacității.

Comentarii

comentarii