Când anume nu poţi să zici ceva de rău despre ceva (fără să fii opărit în smoală)? Când e un ceva monumental (sau pare că e) sau când e un ceva ce nu se vrea înţeles (veşnica poveste). Nu te mai poţi pronunţa negativ despre suta de volume a lui Titus Livius, statuia a fost turnată, de-acum încolo poţi doar s-o mângâi sau să treci pios pe lângă ea (cu privirea în pământ). Nu poţi pângări corpusul de revelaţii al lui William Blake, epava sinistră a unui om care se temea de apă, pentru că Blake a văzut îngeri, iar tu n-ai văzut nici măcar o pană de condor californian. Eugen Simion ţi-ar sugera să nu te joci cu focul (fără atac la persoană, domnule Simion! îh, hî, hî), ci să accepţi automatismul, cum ţi-ai acceptat şi botezul. Faci contrariul, eşti izolat fonic. Ceea ce lipseşte din ecuaţia futerii-n pizdă este ignoranţa şi teroarea.

Trăim într-un regim criminal: totul capătă importanţă prin băgare de seamă. Băgarea asta de seamă (înţepată de milostenie), în stare de veghe permanentă, a născut deja generaţia profitorilor (crowdfunding, foundraising, donating şi mă opresc aici cu enumerarea; următorele cuvinte vor fi fost înjurături). Cei care afişează că n-au, merită să aibă şi mai puţin, şi cei care dau pe-afară (în exteriorul public) de chinuri, merită să se chinuiască şi mai mult. Vorbesc de sentimentul de vinovăţie pe care ţi-l insuflă palidele lor proiecte, ca şi când tu eşti cauza golului pentru a cărui umplere ei se sacrifică. Astăzi, dacă n-ai cancer, eşti un fanariot. Eşti presat din toate părţile să te revanşezi, să dai din ce-i al tău şi celorlalţi, să-ţi plăteşti faţă de suferinzi sănătatea. În proporţie serioasă, medicina se face culpabilă pentru tot acest bâlci insistent al umiliţilor. Ceream prea mult dacă exista doar durere, moarte şi, un compus al celor două, demnitate.

Se întâmplă erori de tipul dacă (aşa…), înseamnă că (aşa…). Dacă nu răspunzi la telefon timp de o săptămână, înseamnă că ai fost răpit de extratereştri. Dacă ai acces la un individ oarecare, înseamnă că poţi să profiţi de toate simţurile lui, spre a-ţi îndeplini scopurile egoiste. „Ultimele cuvinte ale Nanei [Na Na Na este şi titlul unei piese de pe anteriorul Silent Shout] : nu, nu, nu, nu, nu, nu…” Ca să virusezi acest network al băgătorilor de seamă ai nevoie de teroare. Acest fir de apă pe care l-am slobozit mai-nainte alimentează Shaking the Habitual, al patrulea album al duo-ului The Knife. După 7 ani de pauză (să lăsăm underground-ul să se agite spasmodic), The Knife se-apucă de ciopârţit riduri politice. Deşi sunt o leacă mai temperaţi în pedepse (ei zic, a tooth for an eye, eu am zis, twelve teeth for an eye), mesajul transmis către cetăţeni este extrem de furios şi vizibil comunist: END EXTREME WEALTH. Comentariul inevitabil la un astfel de slogan nu poate fi decât: Nu mă înnebuni.

Dacă ar fi urmat drumul deschis de Full of Fire, piesa de întâmpinare a albumului, Shaking the Habitual ar fi sabotat schizofrenia care, astăzi, se bucură de libertate totală în muzică. Dar ştiţi voi cum e treaba cu chestiile care încep cu dacă. The Knife au decis, în schimb, privind, aşa, o auroră boreală, că albumul trebuie să fie monumental: să aibă mesaj politic, să aibă piese de 20 de minute şi să n-aibă simţ al umorului. Am o problemă când cineva se implică social, am o problemă când procesul asimilare al unui produs îmi depăşeşte vârsta biologică şi am o problemă când cineva se ia prea în serios. Deci am o problemă cu absolut toată lumea. Hai, mă, ce dracu’, am ajuns hipioţi, de miru’ lumii, să behăim cum ar trebui s-arate societatea ideală?

Cum alţii au mamă şi tată, eu am un ochi magic. Nici nu vă imaginaţi cât de repede îmi dau seama când cineva încearcă să demonstreze ceva faţă de ceilalţi, şi nu sieşi. Aşa se face că The Knife aveau capacitatea să creeze un Shaking the Habitual în 2001. Dar la ce rost? De ce să te strofoci să demonstrezi ceva, când eşti un nimeni? Poate că unii ar răspunde, păi ca să devii cineva. Dar nu mai bine aştepţi să creşti mare şi să demonstrezi ălorlalţi cât eşti de mare? Zău, mi se închid ochii când aud de adevărăciuni d-astea. Asta au făcut The Knife, au aşteptat (ceea ce nu zic că e uşor), şi prin asta au făcut o treabă foarte capitalistă, au pândit momentul. Shaking the Habitual e o păcăleală, la fel cum tot ce se iveşte este o păcăleală – deci se înscrie şi el în habitual.

Din Shaking the Habitual rămâne partea de fute-v-aş automatismele, dar şi teroarea, atât de necesară, care cloceşte în fiecare minut din cele 96 câte are albumul. În locul lor, aş fi militat mai mult pentru ignoranţă ca deprindere socială şi mai puţin pe lucruri efemere cum sunt stările şi statutele (de orice fel). Nu o să-mi închei istorisirea cu ceva de bine. Mai repet, cât de lipsit de umor este Shaking the Habitual. Unde a dispărut umorul lor care, altă dată, îţi râdea în nas? Îmi vin în cap titlurile unor piese ca Lasagna; A Lung; I Just Had To Die; sau You Make Me Like Charity. Acrobaţia de geniu pe care o fac The Knife pe Shaking the Habitual e să-şi intituleze piesa de-ncheiere Ready To Lose.

Shaking the Habitual îmi aminteşte de un prieten care s-a înecat într-un lac, deşi ştia să înoate.

Comentarii

comentarii