Lucia Sărăcia, psihedelia, îşi ia rămas bun în ’69 prin Ummagumma, an în care se va naşte şi Marko Antila (dracu’ ştie cine e). Ummagumma a fost, trasă bine de chelie, esenţa (borhotită a) vieţii; una care a provocat, mai încolo, piatră la rinichi planului socialisto-paficifist al muzicii (beţi apă, că e bună, nu se poate fără, a-a); staţi liniştiţi, nimeni nu a plâns în ’69, fumurile lichide umpleau plămânii cu sporul industriaşilor chinezi. Obişnuiesc să aplaud gălăgios sfârşiturile, trag la ele ca molia la lumină, dar nu, de data asta am să arunc (iar?) sticla în perete, o să iau la puricat condica cu sfinţi ilegitimi. Yo soy un gran pecador. Ce s-a întâmplat? Romanii cuceresc din nou teritoriul (admininistraţie şubredă, conceptualul nu are ce căuta în sunet) ne creştinează din nou (şi aici lăsăm deoparte subculturile care s-au doctorit cum-necum, subculturi oricum incapabile de a dicta, aceste flori pe care le furi din grădina vecinului, amănunte de trecut cu vederea, din care culturile îşi clădesc, de fapt, ideologia). Politică, pocăinţă, critică. Anti-capitalism, poveşti de adormit copiii. Miros de cadavru, meniri autoconfirmate, nori de iasomie. Molotov.

Or tăiat ăştia lumina curcubeeană, s-au politizat notele de pe portativ, vocalizele, pf, a luat foc grădina Edenului. Da, fratele meu, noi avem respect faţă de legislaţie: noi o să plantăm copaci ai cunoaşterii cât pentru încă trei grădini. Ăştia, hai după Orwell, hai după Kennedy, hai să, hm, hai să şi noi, acolo, în pădurea cu veveriţe, pe portofoliul ONG-urilor, îţi imaginezi, fratele meu, cum ar fi să traversăm cu ochii-nchişi oceanul într-un F-15SE Silent Eagle, dar nu ne vor crede, or s-o dea la-ntoarsă, or să scrie în cotidiane că am vrut să zicem altceva cu asta, or să se prindă clicktenaş, că mă chinui atât de tare să dau de-o ştire locală, că mai sunt în stare, dar de ce tot efortul ăsta, efortul de a imagina, în primul rând, crezi că îmi place să spăl vase, să literarizez cu bâta de baseball sub pernă? Odată, am fugit de-am rupt pământul să-ţi cumpăr o lămâie, ţi-era rău, fratele meu, cine ne-a furat această psihedelie, erau dăţi când visam fragi mari cât căpşunele, dar când dădeam să muşc din ele putrezeau instant, fratele meu, care-i simbolistica? Chiar e necesar să stăm până se deschide cortina? Nu-i ăla deja sfârşitul? Visul nostalgic?

Peste 40 de ani, din nutritivul neînsufleţit al lui Owsley Stanley, King LSD, găsit mort într-un tablou, pe al şaselea continent al lumii, se va naşte o impală natural-îmblânzită, Tame Impala, care la-nceput va vorbi doar cu sine însăşi, îşi va zice în difuzorul ei interior, n-a fost să fie, nu mă deranjează, singurătatea este extaz. Crescută în sălbăticia seninătăţii înconjurate de ape, impala a tăiat-o cu interioarele, i-a însingurat şi pe ceilalţi mugindu-le despre „izolarism” / lonerism, ideologia mântuirii practice. Lonerism, cel de-al doilea album al formaţiei australiene Tame Impala este pe cât de inexplicabil, pe atât de doveditor. Rezervată corpului special de intervenţie (împărţit cu iluştrii Royal Trux sau Jonathan Fire*Eater), muzica lor însănătoşeşte locul de pagubele spiritului, mai ceva decât eventualitatea că lacrimile Evei izgonite ar putea fi cândva recuperate. Cu Lonerism în branhii se petrece o sinestezie, Lonerism este din capul locului o eroare şi o mirare temporală: încerci, închizând sunetul în minte, să proiectezi vizual sentimentul de a merge, de acum înainte, tot timpul înapoi.

Comentarii

comentarii