Cine ar fi ghicit că un opioman englez, apropiat clasicilor greci şi latini, se va îngriji, cu o afecţiune aproape maternă, de cel mai influent filosof german? Thomas de Quincey, un vicios romantic, a fost martorul decăderii pe viu a unei minţi luminate. Intitulată sobru, Ultimele zile ale lui Immanuel Kant parcurge un episod-lipsă din biografiile noastre. Decizia lui de Quincey, de a scrie o biografie „de consum” despre Kant, în fapt, o biografie a morţii, a fost împinsă şi de dorinţa lui de a insufla un nou interes faţă de lucrările filosofului din Köningsberg, într-o ţară (Anglia) care se poticnise în presupusa neclaritate a filosofiei sale şi în lipsa generală de popularitate a filosofiilor speculative. Aşa cum o prezintă de Quincey, Ultimele zile ale lui Kant este o carte despre viaţa şi obiceiurile domestice ale lui Kant. Întotdeauna, când se ivea numele lui Kant, încercam să mi-l imaginez dialogând în afara propriului său idiom şi a capcanelor limbajului filosofic pe care l-a creat şi l-a pus în circulaţie. Am început să citesc deci, cu mare râvnă, dar resimţind un vârf de indecenţă, împrejurările morţii unui om despre a cărui viaţă nu cunoşteam nimic.

Suntem în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Pe 22 aprilie 1724, se naşte în Prusia Immanuel Kant, al doilea copil din cei şase, într-un oraş care număra, atunci, cincizeci de mii de locuitori. În 1737, la vârsta de 13 ani, Kant îşi pierde mama. În 1746, la 22 de ani, ajunge să-şi tipărească prima lucrare, dedicată regelui Prusiei, pe o temă în parte matematică, în parte filosofică, şi anume evaluarea energiei cinetice. Lucrarea nu a apucat niciodată mâinile regelui. În 1770, este numit la Catedra de Matematică, de unde s-a mutat curând la cea de Logică şi Metafizică. În 1781, îşi publică marea operă, Critica raţiunii pure. Acestea sunt marile perioade ale existenţei lui Kant, pe care le trasează Thomas de Quincey, înainte de a descrie viaţa remarcabilă a lui Kant, datorată nu atât evenimentelor, cât „purităţii şi demnităţii filosofice de zi cu zi”. În 1773-1774, Thomas de Quincey asistă la cursurile lui Kant, devenind secretarul particular al filosofului. I-a fost, prin urmare, mai apropiat decât oricare alt student. Dar, în 1780, Thomas de Quincey devine preot şi se retrage de la universitate, rupând orice legătură cu profesorul său. Reluarea prieteniei, zece ani după, va coincide cu o schimbare radicală în obiceiurile domestice ale filosofului.

Kant începuse să servească masa acasă, în loc de pensiune, unde obişnuia să invite doi prieteni, iar la orice sărbătoare, cât de mică, invita între cinci şi opt prieteni, respectând cu sfinţenie regula Lordului Chesterfield, anume că, la masă, invitaţii – incluzându-l pe el însuşi, nu trebuie să fie mai puţini decât numărul Graţiilor, nici mai mulţi decât numărul Muzelor. Când Lampe, valetul său, anunţa că masa era gata, Kant începea să vorbească, până în sufragerie, despre starea vremii, subiect pe care îl continua, de obicei, în prima parte a mesei. În clipa când Kant se aşeza şi îşi desfăcea şervetul, inaugura masa cu formula: „Ei bine, domnilor!” Subiectele din timpul mesei proveneau din fizică, chimie, meteorologie, biologie şi, în special, din politică. Ştirea zilei se discuta şi se examina cu deosebită atenţie. Imediat după masa de prânz, Kant ieşea să facă mişcare. Cu această ocazie, nu-şi lua niciodată un însoţitor, dintr-un motiv foarte special: voia să respire doar pe nas, ceea ce nu putea face dacă trebuia să poarte o conversaţie. La ora şase, se aşeza la masa din bibliotecă şi citea până la aprinderea lumânărilor. În timpul repausului, privea pe fereastră vechiul turn din Löbenicht. Cât de important era acest turn pentru pentru meditaţiile de seară ale lui Kant, o dovedeşte rugămintea transmisă proprietarului unei grădini vecine, de a-şi tăia plopii care crescuseră atât de mult, încât acoperiseră vederea spre turn!

Sănătatea lui Kant era excepţională. Pregătit de culcare, obişnuia să exclame pentru sine însuşi: „Se poate închipui o fiinţă omenească mai sănătoasă decât mine?” (Se spune că Immanuel Kant nu transpira niciodată, nici ziua, nici noaptea, cu toate că îşi petrecea marea parte a timpului într-o cameră a cărei temperatură invariabilă era de 24 de grade. În 8 februarie 1803, aşadar cu un an înainte morţii sale, a fost pentru prima dată, din tinereţe, când se îmbolnăvise grav. În vremea studenţiei, suferise o singură dată de răceală şi febră, care totuşi au cedat, fără complicaţii, la metodele obişnuite. Mai târziu, a mai suferit de câteva efemere dureri de cap, din pricina unei lovituri. Cu aceste două excepţii, notează Thomas de Quincey, profesorul german nu a fost niciodată bolnav. Într-adevăr, putem concluziona, fără riscuri, că Immanuel Kant a fost cel mai sănătos om din secolul al XVIII-lea!) Cu exact cinci minute înainte orei cinci dimineaţa, fie iarnă, fie vară, Lampe intra în camera stăpânului său şi striga tare, pe un ton milităresc: „Domnule profesor, e ora!” Când ceasul bătea ora cinci, Kant se afla deja la masă pentru a servi micul dejun: o ceaşcă de ceai şi o pipă. Pe la ora şapte se ducea la cursuri, după care revenea acasă, la masa de scris. Cu exact trei sferturi de oră înainte de unu, se ridica de pe scaun şi îi striga bucătarului: „A bătut trei sferturi.” Prin asta, îşi anunţa bucătarul să-i aducă o sticlă de vin.

Infirmităţile vârstei au început să îl năpădească, în cele din urmă, pe Kant, şi şi-au făcut simţită prezenţa sub mai multe forme. Dacă memoria lui Kant pentru tot ce avea însemnătate intelectuală s-a dovedit extraordinară, el s-a luptat din tinereţe cu o neobişnuită slăbiciune a acestei facultăţi faţă de treburile obişnuite ale vieţii de zi cu zi. Pierduse orice măsură exactă a timpului: „Cele trei luni de vară sunt iunie, iulie, august”, îşi notase Kant într-un carneţel. Cădea în mod repetat, în timp ce citea, cu capul în lumânări. Devenea tot mai expus unor false reprezentări mentale. Thomas de Quincey a dat, ulterior, peste alte notiţe. Dacă alţi oameni notează ceea ce vor să-şi amintească, Kant înregistra ceea ce trebuia să uite: „Mem.: februarie 1802, numele Lampe nu mai trebuie acum ţinut minte.” Dar toate acestea nu-l făceau să nu fie perfect conştient de starea lui, ne surprinde de Quincey. În prezenţa lui însuşi şi a altor prieteni, Kant a mărturisit: „Domnilor, sunt bătrân şi slăbit şi am dat în mintea copiilor; trebuie să mă trataţi ca pe un copil.”

Pe măsură ce se apropia iarna anului 1802-1803, Kant se plângea mai tot timpul de o afecţiune a stomacului, pe care nici un medic nu fusese în stare s-o aline sau să o explice. „Nu mai sunt de folos lumii”, spunea el, „şi sunt o povară pentru mine însumi.” La sfârşitul acelei ierni, Kant a început să se plângă pentru prima oară de vise urâte. Visele îi aduceau în mod constat figuri de ucigaşi care se apropiau de patul lui. Aproape în fiecare noapte, cordonul clopoţelului aflat în camera de deasupra sa, unde dormea valetul, era tras cu violenţă şi cu agitaţie. În primăvara anului 1803, pofta de mâncare a început să-i scadă. Ziua de 22 aprilie 1803 a fost ultima zi de naştere pe care şi-a sărbătorit-o. În vara aceluiaşi an, aflat în vizită, Thomas de Quincey primeşte din partea lui Kant o rugăminte neobişnuită: să pregătească cele necesare pentru o călătorie lungă. „Oriunde”, îi va spune Kant, „oriunde, numai să fie destul de departe.” T. de Quincey nu se opune. Ajunşi „la căsuţa pe care o vizitaseră cu un an în urmă”, Kant nici nu-şi termină cafeaua, şi cheamă trăsura la uşă. Călătoria înapoi, povesteşte de Quincey, i se va părea insuportabil de lungă, deşi nu a durat mai mult de douăzeci de minute. „Nu se mai termină odată?” exclama încontinuu Kant. Ultima „excursie” a lui Kant va fi în luna august, 1803, în grădina unui prieten. Însoţit de prietenul său Thomas, după nici câteva clipe, Kant, devenind într-atât de incapabil să estimeze duratele, insista răscolit că au trecut câteva ore, şi nu mai poate aştepta. La începutul toamnei, Kant a dat primele semne de slăbire a vederii la ochiul drept; pe stângul nu-l mai folosea demult. În acest din urmă an al vieţii sale, Kant va primi cu foarte multă reţinere vizitele străinilor. Îl deranja expunerea sa în acea stare de neajutorare, conştient de incapacitatea sa de a face faţă în mod corespunzător atenţiei care i se acorda.

Pe 8 octombrie 1803, la ora nouă dimineaţa, Kant, sprijinit de braţul surorii sale, cade brusc, la pământ, fără cunoştinţă. Ziua de 8 octombrie a afectat dureros facultăţile lui Kant. Imobilizat la pat, nu-şi mai poate iscăli nici măcar propriul nume. Nu-şi poate aminti literele care îi alcătuiesc numele. Vederea i-a slăbit atât de mult, încât, la masă, nu-şi poate găsi lingura fără ajutor. Într-o atare condiţie, Thomas de Quincey primeşte împuternicire legală pentru a semna în numele lui Kant. În ultimele două săptămâni de viaţă, nu-şi mai recunoştea propria soră. Începând cu data de 3 februarie, încetează să mai mănânce. În timpul prânzului din data de 5 februarie, Kant, slăbit, îşi pleacă capul pe genunchi şi se lasă pe partea dreaptă a fotoliului. Când Thomas de Quincey s-a dus să-i aranjeze pernele, pentru a-i sprijini capul, i-a spus: „Acum, dragă domnule, sunteţi din nou în regulă.” Mare a fost mirarea, îşi aminteşte de Quincey, când Kant a răspuns limpede şi răspicat: „Da”, „pregătit să înfrunt inamicul şi în ordine de bătaie!” Pe 11 februarie 1803, cum obişnuia în ultimele zile ale lui Kant, Thomas de Quincey îl întreabă dacă îl recunoaşte:

„Era fără grai, însă şi-a întors faţa spre mine şi mi-a făcut semn să-l sărut. (…) Sărutul pe care mi l-a dat a fost ultimul indiciu că mă recunoaşte.”

La trei şi un sfert, duminică dimineaţa, în 12 februarie 1803, pulsul lui Kant nu mai era perceptibil la atingere.

—————-

din Thomas de Quincey, Ultimele zile ale lui Kant, Humanitas, 2006.

Comentarii

comentarii