Unde mi-aş putea găsi rămânerea, dacă nu în „inexistenţa ta văzută ca lichidare necesară şi radicală a existenţei mele”? Nu mai dau doi bani pe o viaţă care pune problema posibilităţii. Erau construite cu dragoste. Însă dragoste faţă de ce? Faţă de acest „propriu suflet / încifrând / un suflet”? Ne-am obişnuit prea mult cu textele altora; am devenit dependenţi de o lume prin intermediul altei lumi. Îţi aminteşti, în ziua în care te-ai născut, în ziua în care aveai minus 79 de ani, F. scria în jurnal Nimic, nimic. La plus longue journée est celle où les paroles que je t’ai dites tu t’en souviendras. Cândva ți-am scris asta. Atunci, ca și acum, credeam că nu există nici o putere a cuvintelor. Deveneam mai liber cu fiecare bucată de carne smulsă de pe faţă. Cu fiecare apocalipsă intonată. Te întrebam, cum arată un gând răstignit? Sufletul scos din moarte, ochii din lacrimi, picioarele de la cădere? Duc o viaţă animalică, iar tot ce rostesc e un rău consfinţit. Nu aud nimic decât vuietul cerului. Adorm în picături de nuferi albi, iar tot ce mă acoperă nu moare. E ceva ce timpul n-a ajuns să separe? Sunt ultimul dictator al libertăţii tale, îţi multiplic sufletul, apelul tăcerii îl trec în subordinea ta. Înghesuiţi între scânduri ce stau gata să pocnească, înmugurim în necuvânt. Groapa noastră va fi atât de adâncă. Ştim că deasupra noastră va răsări imperiul universal al uitării. Când stăm faţă în faţă, îţi citesc nesiguranţa eternităţii, sângele, oprit parcă într-un anumit meridian să se mai scurgă. Nădăjduiesc să găsesc credinţa, mărul izgonirii să-l culeg, în veghea nopţilor, zilelor, nopţilor tisulare, cad fără să ştii că în înălţare cerul este împresurat de viermuire, valurile, înfrigurate de searbăda aruncare a unui trup. Mi-e milă de mine şi de tot ce creez, de această ruptură. S-ar spune că am văzut toată lumea, când, o ştii, toată viaţa am trăit în acelaşi loc. Poţi intui ce urmează să îţi spun? E plăcut să ştiu că am existat; până la urmă, n-am să mai pot greşi: condamnat deja la pierderea memoriei, am să văd totul ca la început, când nu ştiam de ce lucru să mă bucur mai mult. Dar asta nu va fi suficient ca să mor. Să mor: ce ciudat e să aud asta. Când pe o baltă de sânge am păşit, mi-a fost demonstrat că există viaţă. Un joc de cuvinte imposibil de dus până la capăt. La închiderea ochilor tăi, teamă şi cutremur au venit asupra mea şi m-a acoperit întunericul. Privat de lumină, îmi perforez cealaltă tâmplă, fără să ştiu pourquoi aimes-tu ce dieu plus que moi, când ştii că la deschiderea ţestului nu va rămâne decât greutatea unei lumi, când ştii că liniştea decedării nu va fi alta. Când știi că peruci din părul nostru vor înfrumuseța cuvintele iertării,
când știi că acești negustori au harta sufletului meu.
Când știi că e o singură hartă.

——————–

Apocalypse este al paisprezecelea album semnat de Bill Callahan.

Comentarii

comentarii