Doi bibliofili de talie internațională, Jean-Claude Carrière, pasionat de prostie, și Umberto Eco, pasionat de minciună, propun un dialog despre locul cărții în istoria civilizației, chestionând cu precizie viitorul cărții în era informaticii, reliefând beneficiile/fisurile culturale produse de ultima mare invenție a secolului XX. Nu sperați că veți scăpa de cărți provoacă cititorul pagină după pagină; e suficient să amintim titlul unui capitol: „Aproape tot ce știm despre trecut a fost transmis de cretini, de imbecili sau de dușmani”. Odată cu apariția e-book-lui s-a instaurat o psihoză: obiectul-carte va fi înlocuit, iar Internetul se pregătește să amenințe din temelii structura culturii tradiționale. Umberto Eco este destul de categoric în ceea ce privește dispariția cărții: cartea este ca ciocanul, roata sau dalta; odată inventate, ele nu pot fi ameliorate semnificativ. Eco propune, în schimb, un alt joc de imaginație: poate că această formidabila invenție, Internetul, va fi la un moment dat scoasă din circuit. (Exemplul lui Eco trimite la cazul avionului Concorde: accidentul de la Gonesse, 2000, i-a fost fatal; se inventează un avion care traversează Atlanticul în trei ore, în loc de opt. Și, totuși, se renunță la el pe motiv că e prea costisitor.)

Un alt argument împotriva dispariției cărții stă în perisabilitatea suporturilor durabile. Paradoxal, „suporturile durabile sunt cele mai efemere”. Preistoricele dischete au fost scoase din uz la doar câțiva zeci de ani de la apariție. CD-urile și DVD-urile cochetează cu falimentarea. Superioritatea cărții asupra oricărui alt obiect produs de tehnologiile noastre culturale, în ultimii ani, e ușor demonstrabilă. Pe de o parte, inventăm mai multe instrumente pentru păstrarea memoriei, tot felul de modalități pentru înregistrarea și transportul informației. Pe de altă parte, nu tratăm echitabil toate obiectele culturale pe care le producem. Mai mult, viteza cu care se înnoiește tehnologia ne obligă să ne reorganizăm continuu și într-un ritm imposibil deprinderile mentale. O dată la doi ani, ar trebui să ne schimbăm computerul pentru că așa sunt concepute aceste aparate: să se uzeze moral după o vreme, reparația fiind mai costisitoare decât înlocuirea lor. E ca și cum, din doi în doi ani, ar trebui să cumpărăm aceeași carte pentru că rândurile-i s-au evaporat.

Din acest punct de vedere, Internetul a condus, treptat, la dispariția prezentului. „Dispariția prezentului se datorează nu doar faptului că modele, care altădată durau treizeci de ani, nu mai țin acum decât treizeci de zile. Mai e, de asemenea, perimarea obiectelor de care vorbim. Ne trebuie două săptămâni pentru a înțelege un nou program informatic, iar când îl stăpânim cât de cât ni se propune – sau mai curând ni se impune un nou program. Nu mai trăim un prezent placid, ci suntem prinși în efortul de a ne pregăti permanent pentru viitor (Eco).” Astfel că, suntem condamnați să fim niște veșnici studenți, ca Trofimov din Livada cu vișini, deduce Jean-Claude Carrière. În continuarea acestei afirmații, Carrière citează cartea lui Derek de Solla Price, Little Science, Big Science. Derek de Solla Price demonstrează, pe bază de statistici, că numărul de publicații științifice din secolul al XVII-lea îi permitea unui cercetător să fie la curent cu tot ce apărea în domeniul său de cercetare, în timp ce azi, aceluiași cercetător i-ar fi cu neputință să citească, fie și numai în rezumat, articolele publicate în domeniul său de specializare.

Eco găsește o altă problemă survenită prin răspândirea Internetului, anume problema culturii. Memoria (cultura) are o dublă funcție. Una, să conserve anumite date, cealaltă, să cufunde în uitare informațiile care nu ne folosesc și care ne-ar putea încărca mințile inutil. Cultura înseamnă o anume selecție. Cultura contemporană, via Internet, ne îndoapă cu detalii despre toate Calpurniile planetei, în fiecare zi, în fiecare minut, astfel încât, pentru un copil care îi caută numele pe Google, pentru o temă școlară, Calpurnia poate părea la fel de importană ca Cezar. Prin Internet, care ne dă totul și care ne condamnă să operăm o filtrare nu prin mijlocirea culturii, ci a propriei noastre judecăți, riscăm de acum înainte să dispunem de șase miliarde de enciclopedii. Mai departe intervine și problema verificării surselor și a unei paralizii de înțelegere prin faptul că fiecare dintre noi am devenit (tindem să devenim) surse de informație.

Ce am câștigat prin cultura internaută? În cultura internaută toată lumea e nevoită să învețe să scrie și să citească. Nu putem folosi un computer dacă nu știm să scriem și să citim. De aici, ne putem întreba dacă această cultură va eradica, într-un final, analfabetismul. Un alt extraordinar câștig al lumii globalizate poate fi cazul Versetelor satanice. În trecut, o carte condamnată de o autoritate religioasă nu avea nici o șansă de a rămâne în circulație. În universul comunicării pe care l-am țesut, Rushdie a rămas în viață, iar cartea lui nu a dispărut. Holocaustul ar fi fost posibil dacă exista Internetul? se întreabă Eco. Internetul reînvie ca o imposibilă damnatio memoriae. Damnatio memoriae, inventată de romani, consta în condamnarea cuiva, post mortem, la omisiune, la uitare. Numele celui condamnat era șters din actele publice, statuile lui erau distruse, ziua lui de naștere era declarată nefastă. Cenzura totală și definitivă este acum aproape imposibilă. Jean-Claude Carrière a subliniat bine că multe invenții ale epocii noastre sunt materializarea unor visuri mai vechi. Un alt exemplu sunt stick-urile de memorie. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, aristocrații își luau în călătorii mici biblioteci de voiaj (vălijoare cu treizeci-patruzeci de volume în format de buzunar).

Dialogul lui Umberto Eco și Jean-Claude Carrière atinge și subiectul bibliotecilor (când ne gândim la incendierea bibliotecii din Alexandria, o resimțim ca pe o tragedie; ne-am gândit însă că o asemenea bibliotecă număra puține volume? abia bibliotecile din Evul Mediu numărau câteva mii sau zeci de mii de volume; cei doi autori se întreabă ce este, în fapt, o bibliotecă și ce conține ea? cărți pe care le-am citit, cărți pe care le vom citi, cărți pe care nu le vom citi niciodată? ei bine, pe toate la un loc; metafora este următoarea: o bibliotecă este ca o pivniță cu vinuri; nu trebuie să bem totul. Eco, care are o bibliotecă de aproximativ 50.000 de volume, este întrebat adesea: Și, le-ați citit pe toate? Eco, în glumă, se gândește să răspundă: Nu, domnule, am citit mai multe!).

Un spațiu considerabil al dialogului este ocupat de subiectul cărților de colecție. Nu sperați că veți scăpa de cărți este un festin pentru bibliofili, având în vedere că îi au în față (și față în față) pe doi dintre cei mai mari colecționari de carte în viață. Umberto Eco colecționează mai ales cărți false, carți eronate. El spune că îl are în bibliotecă pe Ptolemeu, dar nu și pe Galilei. Nu întâmplător Eco a scris o carte ca Războiul falsului. Jean-Claude Carrière, coordonator al Dicționarului prostiei și autor al scenariului Cet obscur objet du désir, printre altele, colecționează cărți care au aparținut altora („Cutare carte a fost în posesia lui Cutare”), literatură franceză populară de la începutul secolului al XVII-lea, dar și cărți de basme din diferite culturi.

Ce ne lipsește de la apariția computerului? Jean-Claude Carrière: „Îmi lipsesc ștersăturile, cuvintele aruncate pe marginea paginii, acea dezordine a primei redactări, săgețile care pornesc în toate părțile și care sunt un semn de viață, de mișcare, de căutare mai întâi confuză.” Eco, de cealaltă parte, deplânge dispariția „primei versiuni”. El spune că atunci când scriem un roman la computer, prin modificări succesive, avem în față, tot timpul, o („nouă”) versiune definitivă. Iar între acea versiune definitivă și ceea ce am modificat înainte, va exista întotdeauna o versiune fantomă a romanului. Cea mai sensibilă modificare anihiliează iremediabil orice primă versiune. Cântărim cu mintea, ținem în mâini o finalitate, însă drumul ajungerii la ea nu mai încape în memorie.

————–

Nu sperați că veți scăpa de cărți a fost publicată la Editura Humanitas, 2010, în traducerea lui Emanoil Marcu.

Comentarii

comentarii