(…) Raritatea necrofiliei şi, în acelaşi timp, reacţia noastră puternic negativă faţă de ea (scârbă, oroare chiar), se explică prin una dintre cele mai bizare îmbinări dintre Eros şi Thanatos. Cum este cu putinţă să iubeşti şi să te iubeşti cu morţii, acele fiinţe devenite materie, pentru că viaţa s-a retras din ele? Gabrielle Wittkop – de unde ştie o femeie atâtea despre necrofilie, această perversiune a bărbaţilor? – reuşeşte prin excelente mijloace literare să ne introducă într-o lume în care macabrul, grotescul, dezgustătorul, dar şi suspansul şi sentimentele cele mai gingaşe ne întâmpină la tot pasul. (…) Nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu dominat de scârbă la citirea unui roman. Şi cum ar putea fi altfel dacă asistăm la scene de amor între necrofil şi iubitele, iubiţii săi thanatici, aflaţi uneori într-un stadiu avansat de descompunere.

(…) Lucien este anticar: colecţionează obiecte vechi, deci moarte, pe care le revinde amatorilor. (…) Marele suspans al romanului este existenţialist. (…) Aflat în catacombele de la Neapole, unde se mai practica încă cultul păgân al morţilor, Lucien întâlneşte o femeie (vie!) care-l atrage şi excită. Se apropie de ea, o atinge, dar în momentul în care încearcă un contact mai profund cu ea, interesul îi dispare brusc (…). Cum devine cineva necrofil? Iată o întrebare la care nu ne-am aştepta să aflăm răspunsul într-o scriere beletristică. (…) Cu mulţi ani în urmă, băieţelul care va deveni necrofil se afla uitat în camera sa. Boala mamei sale acaparase întreaga atenţie a celor din casă. Cum tocmai se pregătea să încheie faza oedipiană a copilăriei sale, mai era încă atras de activităţile autoerotice.

De „plictiseală şi ca să se consoleze”, foloseşte prilejul de a se masturba. Amintirea sa că ar fi vorba despre o primă experienţă de acest gen este falsă, dacă amintem teza existenţei sexualităţii infantile, care pare s-o inspire pe scriitoare. Mai curând ar fi, după vârstă, printre ultimele. În timp ce plăcerea se apropia de punctul culminant, bunica intră val-vârtej în cameră, îi aduce vestea morţii mamei sale şi îl duce aproape cu forţa de căpătâiul ei. I se cere să-şi ia rămas-bun printr-un sărut. (…) După o clipă de deconcertare, plăcerea întreruptă îşi reia cursul şi, pentru prima dată în viaţă, trăieşte deliciile orgasmului.

(…) Gabrielle Wittkop ne sugerează că destinul tragic al personajului ei a fost hotărât dincolo de putinţa sa de alegere, de o întâmplare din copilărie. (…) Nu cumva atunci, în acel moment crucial, băieţelul de opt ani, şocat de rigiditatea şi răceala mamei sale moarte, a încercat s-o readucă la viaţa cu forţa Erosului său născând? Ceea ce s-ar fi putut repeta în toate necrofiliile sale.

[Textul reproduce parţial prefaţa romanului Necrofilul, scrisă de psihanalistul Vasile Dem. Zamfirescu]

Romanul Necrofilul, de Gabrielle Wittkop, a fost publicat la Editura Trei, 2007, în traducerea lui Doru Mareş, după Le Nécrophile, Editions Gallimard, 2005.

Imaginea reprezintă un decupaj din coperta cărţii.

Comentarii

comentarii