Am oscilat mult între maniera clasică și aplicată abordată de Mece și imaginile deprimante și greu de redat cinematografic ale Adriei. Cum aceasta din urmă a urmărit implicarea emoțională a eventualului cumpărător în rezolvarea problemei, herpesul, am acordat totuși premiul – Și atunci ne-au terminat, de Joshua Ferris, Adriei. Felicitări!

Iată spotul scris de Adria:

Femeia părea că reușise până atunci să țină timpul în lesă dar timpul crescuse, devenise din ce în ce mai puternic… Lupta din greu cu el și uneori, când stătea ghemuită în colțul canapelei, privind în gol, lucrul acesta se vedea. Șuvițele i se arătau albe, trudite de viață și ochii, secătuiți de lumină, nu mai așteptau nimic. Șerpi vineții i se încolăceau pe mâinile uscate, care mai păstrau o umbră din eleganța de odinioară și zâmbetul se frângea într-un rictus apatic când privea pe fereastră. Aceeași dimineață, aceeași seară, aceeași noapte…Totul era la fel. Trecători grăbiți se vânturau încolo și-ncoace, ca frunzele toamnei și ea îi privea ca pe o specie nouă de furnici. Cineva o închisese înăuntrul ei și uitase cheile. Apoi ea uitase, pe rând, iubirea, dragostea, prietenia, bucuria…viața. Și viata o uitase pe ea.
Ar fi putut să se complacă și să exulte în tristețea ei, dar uitase ce e aceea tristețe. Nu mai simțea nimic, doar niște furnicături în locul în care presupunea că, odinioară, existase sufletul. Sufletul pe care îl pierduse atunci când îi îndepărtase pe toți, rând pe rând, de teamă să nu-i vadă fața boțită de boală, gura strâmbată de bube urâte, monstruos de urâte. Căci cu bubele astea nu putea fi sigură – îi apăreau când era mai plină de viață, când se alinta în oglindă, crezându-se frumoasă, îi apăreau în colțurile gurii, amintindu-i că viața nu e niciodată ceea ce pare.
Cu timpul învăță să se accepte și așa. Doar pe ceilalți nu-i lăsă să îi vadă chipul. Căpătase o voluptate diabolică atunci când se privea, convinsă fiind că era tulburator de frumoasă și că avea, cu siguranță, un destin remarcabil. Pe stradă purta o pălărie neagră cu boruri largi și un voal negru îi acoperea fața. Oamenii întorceau capul după ea, încercând să ghicească ce vedetă de cinema se ascunde astfel.
Ah, acea zi părea să fie una obișnuită, nimeni nu se aștepta ca furtuna să izbucnească din senin. Dar vântul era hotărât să dezvăluie orice mister în ziua aceea. Nimic nu i-ar fi putut sta în cale, nici măcar pălăria cu voal negru!
Femeia își acoperi fața cu mâinile, cu un țipăt înfiorător…Se simțea goală pe stradă, biciuită de mii de priviri…Căzută în genunchi, își strângea în palme taina…dar bubele se încăpățânau să-și scoată capul bulbucat printre degetele răsfirate.
Deodată se simți apucată de mână.Un tânăr o privea zâmbind, cu o cutie albă în mână.
– Antiherpetic! îi șopti. Acționează nu numai asupra pielii, ci și dincolo de ea…
Numai ea putea să știe cât de departe era acest dincolo, pentru că, într-adevăr, după câteva minute privi în jur și nu-i veni să creadă: copacii înfloriseră!!

Comentarii

comentarii