Georges Braque admitea că opera lui Cézanne a provocat o atare turnură, că a fost nevoit să reformuleze totul. Opera lui Cézanne era o bătălie împotriva a ceea ce știam, a ceea ce încercam să respectăm, să admirăm sau să iubim, continuă Braque. În opera lui Cézanne nu trebuie văzut doar un nou mod de construcție picturală, ci mai ales o nouă sugestie morală a spațiului.

Pentru The Time Literary Supplement, nimeni altu’ decât Julian Barnes a recenzat biografia Cézanne. A life, scrisă de Alex Denchev [de ce titlurile biografiilor din ultimele decenii au forma „X. O viață”? De ce?] În fine, de data asta, ne ameliorăm că Barnes s-a aplecat asupra ei, că altfel ar fi fost și asta insuportabilă (motivul pentru care nu voi citi biografia „oficială” a lui Márquez e titlul biografiei; ați ghicit: Gabriel García Márquez. O viață). Nu avem altă șansă, trebuie să ne încredem în ce spune Barnes. Și Barnes spune că Cézanne a rămas o figură obscură, chiar și după ce a devenit faimos. Caracterul său hrănit din tot ce e închis și sobru nu și-a pierdut „taina”. Cézanne obișnuia să lipsească săptămâni de-a rândul, fără să anunțe ce și cum; n-avea interes pentru nimic din ceea ce ținea de succes. Braque era un dandy, cu propriul șofer, în timp ce Picasso întruchipa prototipul artistului de secol XX: public, politic, bogat, de succes – în toate sensurile cuvântului, senzual, „fotogenic”.

Născut în 1839, într-o familie cu trei copii (a fost singurul băiat), Cézanne a fost un copil viguros, încăpățânat și năbădăios. În școală, a format un grup de trei care își spunea „Inseparabilii”: ceilalți doi membrii ai grupului erau Baptistin Baille (viitor profesor de optică și acustică) și Zola. Toți trei au ajuns în Paris – cea mai mare ambiție a provincialilor, deși Cézanne avea îndoieli în privința beneficiilor care ar putea fi obținute în capitala lumii. Spre deosebire de Zola, Cézanne, cu cât devenea mai cunoscut, cu atât mai mult se îndepărta de respectul burgheziei, de mâncărurile și băuturile fine, de marile case și marile câștiguri materiale. Spre sfârșitul vieții Cézanne trăia într-o carieră, citindu-l pe Flaubert.

Pentru Valéry, Cézanne fusese „exemplul unei vieți dedicate”. Un exemplu, admite și Barnes, mult mai puternic decât cel al artistului care aruncă totul (Gauguin, Rimbaud) sau al artistului care înnebunește și/sau se sinucide. Mult mai puternic, argumentează Barnes, pentru că a continua să trăiești implică mai mult eroism, prin frecventa distrugere a muncii nesatisfăcătoare, prin nevoia calității incoruptibile a vieții. De aceea, referitor la lucrările lui Cézanne, Clive Bell vorbea despre „o sinceritate nebunească”, iar David Syvelster, asemenea, concludea că arta lui Cézanne stă într-o „grandoare morală pe care nu o putem găsi în noi înșine”.

Cézanne se autocaracteriza drept un „primitiv”. Înainte de a fi pictor, Cézanne a fost un cititor pasionat. Monet îl numise chiar „un Flaubert al picturii”. Se spune că Cézanne l-a studiat toată viața pe Rubens, în căutarea „armoniei” în pictură. Cézanne nu s-a privit ca un fondator a ceva ce mai târziu va fi denumit „modernism”; pentru el, pictura era simpla exprimare a adevărului despre natură, prin propriul temperament. „Vorbește, râde, mișcă-te”, obișnuia Manet să le spună subiecților lui. În contrast, Cézanne, atunci când un subiect a ațipit, a urlat: „Târâtură! Ți-am spus cu toată seriozitatea să te abții ca un măr. Ți se pare că un măr se mișcă?” Altă dată, când un alt subiect a îndrăznit să râdă la gluma cuiva, Cézanne și-a aruncat pensula și a ieșit din încăpere. „Pictez un cap ca pe o ușă”, spunea Cézanne; prin urmare, picturile lui erau the opposite of those made to catch a mood, a passing glance, a fugitive moment: „Nu pictezi suflete, pictezi corpuri”. O primă concluzie ar fi că toate portretele lui Cézanne sunt, de fapt, naturi moarte.

Lui Barnes pare-se că i-a plăcut cartea lui Denchev: He writes as if he doesn’t really need the century of critics, academics and theorists who have previously explained the painter. O a doua concluzie ar fi că începe să îți placă și ție.

în imagine: Cézanne, Bather, 1885–1887

Comentarii

comentarii