pentru Fjögur piano

Unii au filmat (într-un film!) o pungă izbită de vânt
şi asta era arta lor, unii împing la baza platformei Cozla
copii in vitro în balansoar şi asta e viaţa lor pentru totdeauna.
Un film etern, dacă pot să spun aşa,
e şi viaţa noastră comună la poalele muntelui,
unde Adi a spus: consumerismul e o politică deja învechită,
aici oamenii trăiesc cu grijă. Visez la o viaţă liniştită
în suburbiile metropolei,
între apartamente şi tomberoane de fier,
pentru că nu e decât o petrecere interminabilă robota
la care visează toată lumea.
Mintea e acum învolburată ca râul
pe care îl privim în plictiseală şi nu ne spune nimic.
Aş vrea să vezi cu ochii tăi cum fetele
sunt transformate în fotomodele infante
şi defilează pe scene fără audienţă în mall,
spectacol ieftin şi obscen,
în mintea puţinilor privitori ele vor rămâne zile bune,
căci aici nimeni nu pune preţ pe autenticitate, ceva ce Adi
a şi spus într-o seară că e un lucru rar,
şi am învăţat şi eu să nu mai pun preţ pe asta.
Plutesc, de fapt, şi am să uit mâlurile astea odată,
pentru că o simplă scanare a memoriei
devine un show ireal, un cuib de umanitate absurd,
frumos în brutalitatea lui,
violent şi totuşi neimportant, îndepărtat şi prost luminat.
Droguri în pădurile din împrejurimi, am fost cu ei acolo,
RAVE prin lanurile de ovăz
şi gălăgia care ne învăluia protectoare.
După ce a urlat, un băiat
a căzut peste mine şi s-a lovit în pietriş.
Dar nimic nu era tragic, nici nu impresiona,
ci doar au trecut pe lângă el cât voma în lanul de ovăz,
în fibrilaţii, încordat, privind către ceva inexistent
ce-l făcea puţin să se teamă.
Au trecut pe lângă el
şi-au intrat în cortul imens cu scena – şi asta
n-a fost indiferenţă – ci simplă obişnuinţă,
o comuniune specială şi-o înţelegere a vieţii,
o convieţuire tăcută ca-ntr-o sectă
în care un băiat îmbolnăvit
în parohiile Moldovei a fost lăsat apoi să experimenteze.
Iar ăsta nu e un protest, ci o mare mirare,
un elogiu adus noii lumi în care ne-am găsit cu toţii.
Mi-ar fi ruşine să te aduc din nou
în provincia noastră măruntă.
În locul pe care îl arăt
trec microbuzele pe lângă corpul lui parcă,
deşi s-au dus lunile
şi au rămas doar câteva poze de la o petrecere în aer liber,
un cort metalic imens pe vârful muntelui şi prietena lui,
care pusese fix în timp ce el agoniza primăvăratic printre tufe
un mesaj pe internet în care spunea
„sometimes love is the road to paradise”,
un tânăr oarecare tremura în dureri sub schemele RAVE.
Oraşul se apropie, se desface,
telegondola merge extrem de silenţios,
plutesc, de fapt, într-o mare criză de afecţiune
când mă pot lăsa furat de orice.
Fireşte, „le vom spune pe toate la timpul lor”,
„fireşte că vom acţiona”, o scurtă intervenţie la ştiri,
care va fi fost cândva, în trecere, reţinută. Plutesc
în plină admiraţie pentru un oraş atât de bine luminat,
meditez, dracu’ ştie ce fac, într-o cabină suspendată,
un tânăr oarecare
înnoptează încordat prin lanurile de ovăz.

Cu ape adânci ne-a spălat Bistriţa,
şi trăim şi aici oarecum primitiv,
doar fiindcă moartea e neplăcută şi dureroasă.
Cluburile minimal şi hainele Bershka acoperă
o mare depresie provincială – iar ăsta nu e un protest –
ci o bucurie senilă că lumea pare din nou să se scufunde.
Un film continuu despre bani
şi viaţa liniştită de familie a localnicilor –
ceea ce face ca totul să capete un aer absurd,
pentru că telegondolele trec goale zile-ntregi
şi pe vârful muntelui nu e nimic de făcut.
Uneori lucrurile scapă de sub control,
iar atunci oamenii par să regrete în duet,
privind ecranul palid,
neînţelegând mai nimic, dând vina pe altceva
decât simpla frumuseţe bizară a anotimpului.
Deasupra releului,
deasupra hidrocentralei şi a barajului,
mâna sigură care nu tremură,
deasupra norilor de sulf împrăştiaţi pe Cozla, deasupra râului
pe care-l privesc şi halucinez tâmpit,
mă stric şi mă stric şi mă fac din nou,
deasupra bulevardului vestic, cu panouri mari
pe care scrie „Prima casă”,
sub podul lung care traversează canalul,
coborând apoi în Cluj – dealurile uscate,
deasupra unui platou întins,
înghesuiţi în faţa cortului TIFF,
sub o reclamă cu proiectul „24 de expresii ale solitudinii”
şi un băiat cu flashuri înspăimântătoare, palid,
holbându-se la terase îndepărtate unde Petra
s-a dezbrăcat, proasta,
când se apropia răsăritul în Scheveningen,
în timelaps-ul unui aparat foto
s-a tras de păr cu gulerul
când îşi scotea bluza, tremurând de frig.
Cobor în telegondolă singur,
cântând versul retardat la nesfârşit, la nesfârşit
un mare handicap şi-o adunare la poalele dealului
„avem fete la petrecere”, o adunare care te face
să cânţi şi tu cu ochii înlăcrimaţi
un cântec idiot şi melancolic, lângă
un bărbat ameţit strigând „arată-ne pizda”,
care a căzut, s-a ridicat, în lentoarea aceea bizară
unde parcă lumea se arăta stângaci. Primăvara urii,
artă umană naivă, cobai la 400 km de Bucureşti –
visând la Bucureşti.
Am trăit departe de siguranţa asta perpetuă
şi m-aş fi dat bucuros la infracţiuni mărunte
în căutarea unei distracţii teribile,
crezând că sunt un personaj interesant care uită de igienă,
dorindu-mi să mă vadă totuşi cineva, singuratic şi idiot
sub acoperişul foişorului, uitat de fapt acolo, în noul oraş
şi neştiut de-atunci de nimeni. O linişte mai mare
nu am mai aflat până acum – când scriu nervos aproape –
ci doar angoasă
şi m-aş da fericit la infracţiuni mărunte
pentru câteva momente de adrenalină,
să sărim în piscină cu paharele-n mână,
iar apa să se-amestece-n sex şi-n alcool,
filmaţi de deasupra metropolei de-un satelit nedirijat,
nesupravegheaţi de-a binelea, pe terasa unei benzinării,
epuizaţi şi fericiţi, în reverse
să ne spele mahmureala feţele,
depresivi alte dăţi,
Adi, trăieşte viaţa neelegant !
fără tact, Adi !
moartea-i ireală şi îndepărtată,
o amorţeală plăcută, un heblu demenţial
la care tânjim deseori şi ne mirăm.

Totul e un spectacol indecent.

M-am prefăcut obosit de lecturi,
m-am plimbat la nesfârşit până atunci printre baruri
şi mă simţeam cu totul şi cu totul artist,
mi-a furat atenţia cântecul pe care l-am ascultat
din greşeală din nou acasă şi comunicam cu muzica,
chiar dacă e cam mult spus că-mi plăcea, doar ascultam,
trăiam odată cu schimbările tonale nişte sentimente aparte,
dracu’ ştie ce mai făceam.

Oraşul meu curat şi vestic,
cu palma asta îţi sprijin trotuarele vomând
şi sper încă la o ieşire în decor, căci nu mă zbat degeaba poate
şi mă voi putea retrage liniştit.

Au fost zile când aş fi dat totul deoparte.

Nu trăim, murim chiar văzând cu ochii
sub cerul grădinii – un iaz plin de alge care pute
oglindeşte încă dinamica ireală a norilor – cum băiatul
a adormit de la droguri şi l-au găsit a doua zi dimineaţă-n câmp,
ceva ce-ar fi simplu de controlat cu pastile,
voi contempla puţin la condiţia noastră firavă.

Sigur, e totul un spectacol social,
o evoluţie grăbită care te lasă uneori în urmă
şi robota asta intensă
care ne face să lăcrimăm de fericire la ieşirea din anonimat.

Am înnoptat aiurea, am contemplat, deşi e mult spus,
la conexiunile unei lumi deja virtuale,
se pierde ceva în LENTOAREA asta – căreia mulţi din media
i-au spus „era vitezei”,
m-am simţit mărunt şi patetic
– acolo erau filmate organisme sintetice –
şi s-a spus, în trecere, că vom evolua atât de mult
încât orice va fi perfect accesibil.

Furtunile de vară au spălat plajele întinse ale Neptunului,
m-am trezit transpirat, a fost grozav,
trăiesc nişte zile cumplit de anoste,
funcţionez în plin experiment Asch, nesigur,
mă plictisesc, de fapt, în plină evoluţie
şi privesc râul
fără să mă lege nimic de lumea asta
şi de inerţia ei pe care o simt mereu,
mereu ca pe o noutate.

———————-

Ștefan Baghiu (n. 25 decembrie 1992), poet

A debutat editorial cu volumul Spre Sud, la Lăceni (Cartea Românească, 2013). Pentru volumul de debut a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Debut (Bucureşti, 2014), premiul Mihai Eminescu Opera Prima (Botoșani, 2014), premiul Tânărul Poet al Anului (București, 2014), premul revistei Observator Cultural (Bucureşti, 2014). Este moderator al cenaclului literar Nepotu’ lui Thoreau și rezident al bursei Kulturkontakt Viena în 2015.

Poemul „Nopțile (înălțimi impresionante)” închide volumul Spre Sud, la Lăceni.

Fotografie de Robert Gavrilescu, folosită pentru coperta volumului de debut.

Comentarii

comentarii