Însemnări din Jurnalul altcuiva

11078051_792137087560397_7620829605922578227_oI. Nu mai poci de atâta iubire. Am adormit cu un tricou alb pe mine și o cămașă de blug moale din țările nordice. Nu știu ce poate fi mai erotic decât o cămașă șifonată de cearșafuri. Nici părul ciufulit nu m-a împiedicat să ies din casă, după ce am tras pe mine o pereche de blugi negri. Până se face cafeaua, ajung și mă întorc de la magazin. Cer două pachete de Kent necartonat. „Sînteți medic?” mă întreabă vânzătoarea. „Nda, îi spun, toată noaptea am stat de veche, de gardă, cum se spune…” „Se vede…” Înainte de la revedere, îmi vestește: „Poate, cum spunea Dostoievski, cracii vor salva lumea.”

II. Azi-dimineață am făcut duș, în cele din urmă. Prima dată, mi-am spălat pula, iar apoi chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

III. Când am fost cel mai nefericit? La 19 ani, când am mâncat singur, într-o cofetărie, o prăjitură.

IV. Mi-am înnoit garderoba cu o pereche de chiloți mărimea „de-ți iese pula prin ei”.

IV+. Dacă ațipesc după-masa, întotdeauna visez coșmaruri. Coșmarurile mele sunt spații locuibile, se petrec într-o casă. Eram în pat, adormit, dar în coșmar eram în pat cu ochii deschiși. Apare în cameră un bărbat deloc reținut, care se așază cu capul pe cealaltă pernă și se întinde să mă ia în brațe și, până să mă dezmeticesc, s-a transformat în femeie. What the fuck are you doing? I can’t fuck a man-a woman. I don’t love this wo-man. Femeia s-a făcut din nou bărbat și se pregătea de plecare. A făcut niște ochi mari, erau gri, și mi-a spus: „Cum să nu mă iubești când mă privești cu ochii ăștia?” „Dispari, Satană”, i-am urlat. Nu-mi mai amintesc suficiente fragmente, dar îmi „lăsase” o sticlă de alcool arămiu, și totuși pe sticlă scria „votcă rusească”. M-am „trezit”, după, în grădina unui palat. Acum, când eram adolescent am scris o propoziție după care s-a permis să mi se întâmple legiuni de necazuri: „Eu nu am mâini să fiu răstignit”, am scris atunci. În mijlocul grădinii, era o femeie înțepenită, cu mâinile tăiate de la cot. Dacă copilul din Eraserhead ar fi avut un copil, ea e. O femeie chinuită, antiteza femeii de la începutul visului, care era o frumusețe (malefică). Oamenii îi aruncau mâncare în gură, de la distanță, ca și când ar fi fost închisă într-o cușcă; nimeni nu se apropia de ea. M-am uitat la ea, și ea m-a întrebat: „Nu vrei să luăm masa împreună în oraș?” I-am zis că da, o duc la un restaurant, și atunci s-a desprins de pământ, și pe drum mă întrebam cum o să-i dau să mănânce. Nu-mi mai amintesc decât că m-am ivit iarăși într-o casă în care două femei mi-au pregătit un palton de femeie de culoarea untului și mi-au dat de înțeles că o să fiu imortalizat îmbrăcându-l. Așteptam să vină fotograful cu aparatul de fotografiat, și cred că fotograful era același bărbat.

V. Dacă aș fi fost obsedat de lumina zilei, aș fi înghițit-o pe toată ca să văd doar eu lumina zilei și voi să rămâneți în întuneric.

VII. Citeam cursul de estetică al unei profesoare din State. Ea spunea acolo: Am întâlnit atâţia poeţi orbi la lumea fizică. Aşa că, la începutul cursului, le-a cerut studenţilor să ţină un jurnal în care să-și noteze ce lucruri observă într-o zi; nu lucruri remarcabile, frumoase. Lucruri. Primele tentative au fost, așa cum se aştepta, de a metaforiza ceea ce văd ca niște poeți ce se credeau. Pentru lac foloseau „un ochi uriaș”. Apoi, i s-a confirmat că adevărata poezie lua naștere în banalul lor jurnal:

„Astăzi am văzut bătrâni cu zăpadă pe umeri.”
„Astăzi am văzut o oglindă în care nu se reflecta nimic.”

VIII. Într-o zi, o femeie îmi va bate la ușă și îmi va turna cafea fierbinte pe pulă.

IX. Că tot m-am pișat mai înainte, mi-am adus aminte că am un penis-dezastru. Când o femeie îmi zice, ce dureri de ovare mă trec, eu îi zic, crede-mă, nu ți-ai dori să fii blestemată cu penisul meu. Nu pot să mă piș cu țintă ș.a.m.d. La 3 ani încă mă pișam noaptea în somn; nu puteam să mă țin. Pșșșș. Când mă luau ai mei să dorm între ei, mă pișam la spatele lui tata și apoi mă întorceam cu fața spre mama. Le-am ruginit arcurile de la saltea cu pișatul meu, și ce mai scârțâia patul ăla. Tata, trezit de fierbințeala pișatului, se ridica să se schimbe și apoi o trezea pe mama: „Schimbă copilul, că iar s-a pișat pe el. Și pe mine”. Mama s-a îngrijorat, la un moment dat, că eram totuși prea bătrân ca să mă mai piș pe mine, sau poate se plictisise să-mi dea atâtea palme peste fund? „Nu crezi că George e bolnav de se pișă pe el?” îl întrebase pe tata. Tata a zis, nu, nu cred, cred că doarme foarte adânc. Ei, și de acolo încoace m-am îmbolnăvit de prostată, mă piș uneori doi litri și nu simt că mă golesc. Peste ani, în anii mei de instrucție, mă scăpa într-o zi pișarea de am crezut că mușc din trotuar. Căutam un stâlp de care să mă proptesc. Au făcut în așa fel încât să mă bage într-o mașină cu străini, pe un drum care a durat șase ore. Nu pot să povestesc cum mi s-a infiltrat pișatul în plămâni și în inimă, inima mea nu mai pompa sânge, pompa pișat, am avut halucinații și am crezut că nu o să mă mai pot pișa niciodată. Dar m-am ținut. Mi-a folosit drumeția, nu pot să zic că nu. Abia aștept să îmbătrânesc ca să mă pot pișa liniștit pe mine. Și pe tine.

X. M-am trezit cu acest gând: Aș vrea să mușc eternitatea de buci.

XI. Coșmar azi-noapte, sau poate că nu: eram în vis cu un prieten care-mi seamănă și cu care, în consecință, nu se întâmplă să nu mă aflu în contradictoriu; el, mai în vârstă decât mine cu ~10 ani. Mă conduce într-o casă în ruine, părăginită de întunericul regnului mineral; acolo, abia mai penetra lumina zilei. Ne oprim într-o încăpere; pe jos era o saltea cât Americile. Întreb, de ce am venit aici?! El îmi zice: Am ceva pentru tine. Apar de nicăieri două prostituate. Zic, bine… Ne întindem pe salteaua îmbâcsită de satanele uitării, el începe să se fută cu o prostituată, iar eu mă așez cu spatele la ei, pe o dungă, cu fața către prostituata mea care îmi luase pula într-o mână. Numai că (!), dintr-o dată, nu mai puteam să-mi țin ochii deschiși. Zic, doar nu-s Prâslea. Mă strofoc să nu adorm, zic, Doamne, cum să adorm acum, în timp ce mi-o belește? Mă zvârcolesc și o strâng de sfârcuri, avea sfârcuri-capace-de-cauciuc-de-damigeană, sfârcuri-butuci. Pleoapele îmi cad ancoră. Mi se făcuse atât de rușine de săraca prostituată, că ea se simțea nesatisfăcătoare și voiam să-i zic, nu e vina ta, dar nu pot să mă țin treaz! După ce m-am trezit, m-am tot gândit: pentru că sunt ființă corporeificată, tubular-angelică, am fost adormit a doua oară, intra-adormit, pentru că nu am dreptul să păcătuiesc față de persoana iubită nici măcar în lumea imaginală, și am fost dezvrăjit de sexualitate pentru că sunt creat fără posibilitatea de a mă reproduce, de Cel care locuiește în țara lui non-unde, adică teritoriul care nu răspunde la întrebarea unde.

XII. Mi-a intrat Anna Karenina în somnul de amiază. Se făcea că plecam în Rusia (prima dată): trebuia doar să trecem granița și să ne întoarcem, aveam și câinele cu mine și am urlat: „Am uitat să iau aparatul!”. Mă întrebam dacă o să ne mai putem întoarce în Rusia. O atmosferă out-of-this world, uzine care formau păduri de țevi, zăpadă în jur și pământ moale, copaci (afectați, să le spun) în depărtare, stânci maligne și mări aburoase. M-am apropiat de o stâncă și câinele meu a alunecat, dar l-am apucat de lesă. Mă dor încheieturile de la mâini; a fost greu să-l ridic. Apoi, am vrut să cobor sub țevi, până jos, și am fost tras de o gravitație a-fizică și, năclăit în substanța de sub rădăcinile uzinei, s-a spart o țeavă deasupra umărului drept. Mă speriasem: „Agh, ce leșie curge pe mine?”. Dar în ce oraș eram?! Am făcut ture și am dat peste un indicator ruginit pe care scria „Apaya, Republic of Russia”. Nu auzisem de orașul ăsta! Cumva, am ajuns în „centrul orașului” unde trăiau oameni. Am dat peste un grup de tineri, băieți și fete, iar o fată mă întrebase ceva în rusește (nu știu ce, că nu știu limba), dar i-am răspuns în română, ca la dictare: „S-u-u-u-n-t în-dră-gos-tit”. Ea era tot nedumerită. Gesticula un fel de „Nu pricep!”. Țin minte atât de bine secvența asta: am luat o bucată de hârtie și i-am scris în engleză: „I thought you asked me what love means in my language…” După, au început să vorbească între ei în română și m-a întrebat, tot ea, de unde vin și mi-am zis în gând, nesimțita asta se joacă cu mine. Mă duseseră într-un local unde părinții serbau ziua fetiței lor și totul mi se părea atât de contrafăcut și din obligație, că doar mă uitasem la ea și știam că nimănui nu-i pasă de ea. N-am stat. Una peste alta, nu știu să spun dacă a fost Anna Karenina, dar la finalul visului mi-a făcut un sex oral, de a trebuit să mă schimb de nădragi după ce m-am trezit.

XIII. Nu știu cum, de dimineață făceam dușul de plecare, dușul care, prin simplul fapt că „nu mai poți rămâne”, arată că ești important, și cum îmi opăream corpul, am observat că țâța mea stângă e mai mare decât țâța mea dreaptă. Teribil! Pe drum, bărbat fiind, m-am gândit ce întrebuințare să-i găsesc țâței nou-crescute. Mi-am strâns-o cu o mână, dar n-am simțit nimic. Mă mai gândesc. Bine că nu mi-or crescut amândouă țâțele și pot să zic că am o inimă ieșită din țâțâni.

XIV. Cele mai deștepte femei sunt cele care se revoltă împotriva naturii femeiești; femeile care sunt iritate de aspectele muierii (pentru că, în gândirea magică, „vagin = lipsă de penis”). Cei mai proști bărbați sunt ăia care cred că o femeie e greu de cucerit.

XV. Într-un film despre culisele Operei Naționale din Paris, o balerină spunea că disciplina absolută înseamnă libertate. Da, îmi place să dorm cu totalitarismul în pat.

XVI. Discutam ieri: ce tristețe în lume trebuie să fie când moare o femeie frumoasă.

XVII. Într-o zi, James Joyce a fost întrebat de un tânăr dacă poate să sărute mâna celui care a scris „Ulise”. Joyce i-a răspuns: „Nu, că am făcut și altceva cu mâna aia.”

XVIII. După metafizicieni, moșii mei preferați sunt frizerii. Pe frizerul meu îl cheamă Virgil. Frizer de carieră: are 60 și de ani, ghiul pe degetul mic de la mâna dreaptă, ceas pe încheietura stângă, halat alb și păr cărunt. Totuși, nu stau acum să-mi descriu frizura. Dar pe „centrul capului” părul meu are o lungime de un deget. Când mă tunde pe după urechi, muntele ăsta de bărbat îmi prinde „centrul capului” (care nu trebuie tăiat) în agrafe, mai mare comicăria. Poate fi alintat cu ușurință, „Virgil, ești un munte fragil”. Mă așez pe scaun și spune: „Cum îl facem, îl aranjăm doar?”. „Vreau să mi-l scurtezi la spate”, și cu mâna mimez o lovitură de satâr în ceafă. El aproximează din pieptăn și zice: „Știu io cum vrei, da’ pe tine nu pot să te retez ca pe dame”.

XIX. Odată m-a vizitat un bătrân de peste 70 de ani la casa străbunicilor: „Duminica e cel mai greu, zice. Că nu e zi de muncă. Mă mai plimb de colo până colo, dar nu trece timpul. N-ai cu cine vorbi, nu vezi pe nime. Duminica e ziua în care fac plăcinte de cartofi.”

XX. Am ațipit cu pula strânsă în căușul palmei.

XXI. Probabil că, citind jurnalul meu, unui străin îi vine greu să îndeplinească o localizare în timp. Autorul a trăit în Grecia elenistică, se va întreba? În Evul Mediu Timpuriu? Se vor înșela rând pe rând, până când timpul va dispărea. Jurnalul meu este, de fapt, o extincție a sentimentelor, a prezentului, sau o malformație a memoriei: astăzi pot consemna ce „am trăit” acum șase luni. Am ieșit în oraș, cum zic bătrânii ca mine, și ce bucurie mai pot găsi într-un oraș? Bucuria de a lenevi pe o bancă. Observ un bărbat cu un trandafir roșu în mână care aștepta, în stânga ochiului meu stâng. L-am privit o jumătate de oră, și bărbatul tot aștepta și aștepta și aștepta. Am plecat cu el încremenit în memorie, așteptând.

XXII. Când cineva mă complimentează că „scriu bine”, îmi imaginez că poate și Wittgenstein a fost complimentat: „Profesore, părerea mea sinceră despre dumneavoastră e că aveți o gândire destul de logică”.

Comentarii

comentarii

Scroll to top