Titlul meu nu stabileşte nimic, nici măcar nu derutează, la prima vedere. Ca să mă plasez de la început pe axa preferinţelor, aş preciza că, dacă aş avea un suflet, volumul lui Patrick Süskind Despre iubire şi moarte ar fi o carte de suflet. Îmi place să spun despre Süskind că este un om care abia există şi folosesc această formulă ca cel mai înalt compliment pe care pot să-l aduc unui scriitor. Acum, Süskind îmbracă iubirea prin trei exemple, iar, excluzând prologul, Despre iubire şi moarte debutează cu un exemplu cel puţin ciudat, deşi extrem de actual şi îmbibat de un americanism comportamental. Întâi, despre ce e vorba în acest prim exemplu dat de Süskind, întins pe nici 5 pagini?

Süskind povesteşte că se afla în trafic, coloane întregi de maşini în dreapta şi stânga. În faţa maşinii lui se afla un Opel Omega pe care era inscripţionat Hunk when you’re horny; în maşină doi tineri „se alintau, se pipăiau, se sărutau, se lingeau”. Ea stătea la volan, el în dreapta, boiereşte. Süskind menţionează că bărbatul era genul de om cu care nici mort n-ai vrea să ai de-a face. „Dar ea era de altă părere”. Tinerii ăştia doi sunt foarte activi, se trag de păr, îşi îmbârligă picioarele, se hârjonesc şi aşa mai departe. Până când, la un moment dat, „…capul fetei, ca urmare a presiunii exercitate sau, cine ştie, din proprie iniţiativă, a dispărut lateral în poala lui, ieşind astfel din câmpul meu vizual. Acolo, tipa a găsit altceva de făcut – evident cu aprobarea mitocanului care şi-a dat căpăţâna pe spate, în timp ce piciorul, încălţat cu un tenis jegos, i se bâţâia grotesc pe marginea portierei”.

Pe scurt, îi dădea o muie în trafic.

Maşinile încep să claxoneze: se făcuse verde. Într-un final, „s-a ivit şi chipul ciufulit şi radios al micuţei”. Pentru că în continuare se claxona, bărbatul, molfăind, şi-a întors privirea spre marele scriitor german Süskind (care nici măcar nu claxona), şi cu degetul înainte preumblat prin frumosul ei păr i-a arătat „cel mai obscen gest din lume”, i-a arătat muie. Vă daţi seama? Ăla a primit o muie şi „i-a arătat muie”, după, lui Süskind. Cam departe, nu, de Flautul fermecat. În încheierea exemplului, Süskind se întreabă: Cum o fi reuşit oare Eros să-i facă pe ăştia doi să zămislească şi să nască întru frumos? Pentru Süskind, cei doi sunt, erotic vorbind, nişte proşti (sunt foarte tineri). Dar nu-i poate ierta. Această poveste, spune el, nu este o poveste de iubire, ci un fleac dezgustător.

Ce chestie, mi-am spus. Uite cum un pişat la cur, care îi arată muie lui Süskind, ajunge să se bucure de un anumit spaţiu în opera lui, restrâns, dar orişicât important. Acest fapt, faptul de a deveni subiect de literatură, în sens general, pentru un scriitor sau un condeier, m-a dezgustat încă din adolescenţă. Atunci, am aflat eu că o fată, colegă de clasă, ar scrie o carte despre mine. Şi nu doar că ar scrie, ci că a şi început-o. CE ZICEAI, MĂ, CĂ FACI? Trecem peste faptul că am vrut să o desfigurez (îs tipul ăla extrem de amabil, foarte creativ într-ale violenţei). Nu mai spun că de-atunci nu am mai scăpat de această paranoia: că cineva îmi poate înregistra oricând gesturile, cuvintele, glumiţele de 2 bani, elementele de vestimentaţie, programul. A fost insuportabil gândul că cineva scrie despre mine o carte, nu o poezişoară, nu un aforism, ci o ditamai cartea. Dar mai ales, cum o ştiam eu pe aia, gândul că voi fi eternizat într-o carte proastă, pentru că proasta aia sigur mă lua ca atare, nu ştia să diferenţieze… O latură importantă a personalităţii mele, în parte non-socială, în parte retractilă prin dezinteres, se datorează acestui eveniment nefericit.

Nu aş îndrăzni să-i arăt vreodată muie lui Süskind. Nu vreau ca Süskind sau vreun alt nenorocit de condeier să scrie despre mine. Muzele să ardă sub ochii mei în infern.

Comentarii

comentarii